VI. Treptele si roadele rugăciunii
Rugăciunea sufletului si a trupului

        Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: „Rugăciunea, după calitatea ei, este petrecerea si unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este hrana sufletului, întărirea duhovnicească a inimii, împăcarea cu Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, podul care ne trece peste ispite, focul care arde si alungă pe diavoli, lucrarea îngerească, luminarea mintii, curătirea inimii, alungarea întristării si a deznădejdii, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea asezării sufletesti, prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei ceresti, vorbirea mintii cu Dumnezeu, rodul bucuriilor duhovnicesti, urcusul mintii către Dumnezeu, întrebuintarea cea mai bună si mai curată a mintii noastre, maica tuturor virtutilor crestinesti”.

        Trebuie stiut faptul că si trupul nostru trebuie să participe la lucrarea rugăciunii. Pentru că si trupul trebuie să primească har. El trebuie să lupte. Ba mai mult, se ajunge la starea de a primi har, prin nevointă, suferintă si muncă binecuvântată. La „Rugăciunea lui Iisus” nu este de ajuns ca să rostesti rugăciunea cu mintea, pentru a primi har, ci si trupul trebuie să colaboreze. Căci omul are suflet si trup, iar trupul trebuie si el să fie mântuit.

        Ascultând, deci, ceea ce spun Sfintii Părinti, putem zice că cei care refuză mijloacele rugăciunii, refuză esenta rugăciunii însăsi.

Toate acestea însă, trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, pentru ca diavolul să nu ne poată însela. Lupta „Rugăciunii lui Iisus” este grea, pentru că diavolul porneste război împotriva noastră, atacându-ne după cresterea noastră duhovnicească, cu toate vicleniile sale.

Treptele rugăciunii

        Rugăciunea are mai multe trepte:

1) -   Rugăciunea orală este cea dintâi treaptă a rugăciunii. Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm. Acest fel de rugăciune, pe care Sfintii Părinti o numesc „plugăria sufletului”, este slavoslovie si rugăciune către Dumnezeu, care se face prin cântarea de psalmi de tropare, de canoane sau alte rugăciuni care se află în Ceaslov, Acatistier si alte cărti de slujbă.

        Sufletul omenesc are două părti dominatoare – mintea si inima. Mintea izvorăste permanent gânduri (Creierul uman este unealta ratiunii), iar inima este unealta sentimentelor si a simtirilor.

2) -   A doua treaptă a rugăciunii este Rugăciunea mintii. În această treaptă a rugăciunii spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Când mintea oboseste, o lăsăm să se odihnească si începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atentia înlăuntrul mintii. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.

3) -   A treia treaptă a rugăciunii este Rugăciunea inimii. În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.

        Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.

4) -   A patra treaptă a rugăciunii este Rugăciunea de sine miscătoare. Când se întăreste în inimă, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2) „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.

        Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17) Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.

        Când vorbeste cu oamenii, are în taină o altă gură de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu această gură el vorbeste cu Dumnezeu Aceasta este gura Duhului Sfânt, după cum o numeste Sfântul Vasile cel Mare. Un astfel de om, care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, orice ar face el, inima lui se roagă. Pentru că Duhul Sfânt, când se va sălăslui în om, nu încetează din rugăciune: „Însusi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite” (Romani 7, 28).

        Petrecerea celor curati este rugăciunea neîncetată, fiindcă gândurile lor, întotdeauna sunt miscări dumnezeiesti.

5) -   A cincea treaptă a rugăciunii este  Rugăciunea cea văzătoare. Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.

6) -   A sasea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea în extaz sau în uimire. În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.

7) -   A saptea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea duhovnicească. Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului.

        Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.

        Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).

Roadele „Rugăciunii lui Iisus”

        Sfintii Părinti spun că: „„Rugăciunea lui Iisus” este pâinea ce sprijină pe nevoitor, apoi devine untdelemnul care îndulceste inima, iar în final ea se face vinul ce îmbată pe ascet, adică îl duce la extaz si unire cu Dumnezeu”.

        Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.

        Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti.

        Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate.

        Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia. După învătătura Sfintilor Părinti, lucrători ai rugăciunii inimii, luarea aminte si smerenia sunt cele dintâi roade ale rugăciunii. Acestea se obtin prin practicarea stăruitoare a oricărui fel de rugăciune, dar îndeosebi prin practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, a cărei lucrare se află mai presus decât cântarea de psalmi si decât celelalte rugăciuni vorbite.

        Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).

        Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.

        Al cincilea rod  este evlavia.

        Al saselea rod este frica de Dumnezeu.

        Al saptelea rod – pomenirea mortii.

        Al optulea rod este linistirea gândurilor.

        Al nouălea rod este căldura harică a inimii.

        Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.

        Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.

        Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.

        Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului. De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie

        Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă astfel de tot idolul si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa.

        Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.

        Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta.

        Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.

        Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).

        Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt. După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.

        Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. Căci, mai întâi se miscă spre păcat părtile mai fine si apoi cele mai mari si mai grosolane. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire. Calea aceasta curătă firea mai repede decât oricare, deoarece are ca lucrare si îndeletnicire porunca cea mai mare, sobornicească, si mai cuprinzătoare decât toate celelalte, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa, din toată virtutea sa si din tot cugetul său. Mai ales pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru celelalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu.

        Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale - ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească.

        Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate. Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).

        Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În aceste două porunci, adică în iubirea de Dumnezeu si de aproapele, se cuprinde toată Legea si Proorocii (Matei 22, 40). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10).

        Unitatea naturii a fost distrusă imediat după căderea protopărintilor nostri Adam si Eva. Iar restaurarea unitătii umane a fost împlinită „în Hristos”. El si-a întins palmele si a unit ceea ce era despărtit si asa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu El, să trăim unitatea naturii umane. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).

        Acestea, si multe altele, sunt roadele rugăciunii celui ce se face gânditor, prin întoarcerea mintii în inimă. Deci, fericit si de trei ori fericit este acel suflet care este lucrător tainic al acestei sfinte rugăciuni. Unul ca acesta cu adevărat se roagă în ascuns, în cămara inimii sale, si vorbeste neîncetat cu Mirele – Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta va lua plată de la Tatăl nostru cel ceresc, care vede rugăciunea lui făcută în ascuns si îl va răsplăti la arătare, în ziua cea mare a Judecătii de Apoi, când se vor arăta cele ascunse ale oamenilor (bune si rele).

Rugăciunea orală

si viata lucrătoare

        Primul fel de rugăciune este rugăciunea cea mai de jos, adică rugăciunea vorbită sau rugăciunea gurii. Desi este cea mai slabă rugăciune, ea are temeiuri în Sfânta Scriptură: „Cu glasul meu către Domnul am strigat” (Psalm 141, 1) „Si L-am înăltat pe El cu limba mea”, „Aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; Galateni 4, 6).

        Rugăciunea gurii este începutul rugăciunii. După cum nici un lucru nu este fără de început, afară de Dumnezeu, tot astfel si rugăciunea are un început. Pentru cei care sunt la începutul rugăciunii, Sfintii Părinti le rânduiesc acestora, ca împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, să ia parte la cântarea îndelungată a psalmilor, a canoanelor si a troparelor, statornicite de Duhul Sfânt spre slavoslovia lui Dumnezeu în Biserică si ca rugăciuni personale.

Această rugăciune orală ne este lăsată de Sfintii Părinti numai pentru un timp, ca apoi, treptat, să trecem la treapta lucrării rugăciunii mintii, iar nu să petrecem în rugăciunea cântată până la sfârsit. Sfântul Grigorie Sinaitul zice: „Ce este mai copilăros decât faptul că rostim cu gura rugăciuni, ne lăsăm ademeniti de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem ceva mare, măgulindu-ne numai pentru cantitate si hrănind prin aceasta pe fariseul nostru cel dinăuntru”. Sfântul Grigorie zice că: „Dacă ne este îngăduit să cântăm cu glasul, apoi pentru lenevirea si necunoasterea noastră s-a făcut aceasta, cu scopul ca noi să începem si să ne ridicăm până la adevărata rugăciune” (Sbornicul 2, 186).

Însă, numai această cântare cu gura si cu glasul din afară, nu poate elibera pe om de patimile cele dinăuntru, după cum spune un avva din Pateric: „dacă lucrarea dinăuntru, după Dumnezeu, nu-i va ajuta omului, atunci în zadar se osteneste în cele dinafară”. Acest lucru îl arată si Sfântul Isihie Sinaitul, zicând: „Dacă omul nu face voia lui Dumnezeu si legea Lui înlăuntrul inimii sale, atunci nici în afară nu le va împlini cu usurintă” (Filocalia, vol.4, p.85).

Sfântul Grigorie Sinaitul îi sfătuieste, pe cei care nu au sporit în rugăciunea tainică a inimii, următoarele: „Unii ca acestia trebuie să citească multe rugăciuni, petrecând neîncetat în multe si felurite rugăciuni. Chiar si peste măsură, până când de la astfel de nevointă a rugăciunii, plină de durere, se va încălzi inima lor si va începe în ea lucrarea rugăciunii gânditoare cu mintea”. Iar cine va gusta, în sfârsit, din acest har, trebuie să facă rugăciunea vorbită cu măsură si să petreacă mai mult în rugăciunea mintii din inimă, după cum ne-au poruncit Sfintii Părinti. Iar Sfântul Grigorie Sinaitul zice: „Noaptea sau ziua de te va învrednici Domnul si vei simti în tine o rugăciune curată si nerisipită, lasă toate pravilele tale si sârguieste-te din toată puterea să te lipesti de Domnul Dumnezeul tău, cu rugăciunea din inimă, si El îti va da Lumina în inimă cu lucrarea duhovnicească”.

Iar în caz de slăbire sau de rătăcire, trebuie să se apuce din nou să rostească rugăciuni multe cu gura si să citească mult din scrierile Sfintilor Părinti. Si să facă aceasta până când se va încălzi iar în rugăciunea lăuntrică.

Iar Sfântul Diadoh al Foticeii ne învată: „Când sufletul este plin de rodurile sale firesti, îsi face cu glas mare si cântarea de psalmi si vrea a se ruga mai mult cu gura, dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă si se roagă întru toată destinderea si dulceata numai cu inima” (Filocalia vol.1, p.367). Iar, când suntem apăsati de multă tristete, trebuie să facem rugăciuni si cu glasul putin mai mare, lovind sufletul cu sunete în nădejdea bucuriei, până când norul greu se va împrăstia de valurile melodiei (Filocalia, vol.1, p.373).

Este adevărat si faptul că orice lucrare va face omul spre slava lui Dumnezeu, aceasta este si are putere de laudă lui Dumnezeu. „Chiar si un singur gând despre Dumnezeu, răsărit si întărit în mintea noastră, vine totdeauna de la Dumnezeu în sufletele noastre”. Apoi zice: „Cel cu grijă sfântă poate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să le facă toate spre slava lui Dumnezeu, fiindcă fiecare lucru, fiecare cuvânt si fiecare miscare a mintii are putere de laudă. De aceea, dreptul de mănâncă sau bea, sau altceva de va face, toate acestea le face spre Slava lui Dumnezeu”. Zice Marele Vasile, în tâlcuirea psalmului 118, la versetul: „Gura mea am deschis si am tras duh” (v.131) că aici este vorba despre gura omului lăuntric, prin care crestinul primeste cuvântul lui Dumnezeu, cel de viată făcător, ca pe o pâine ce se pogoară din Cer:

Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre această rugăciune, zice: „Sfintii Părinti aveau obiceiul ca toate miscările cele bune si lucrările duhovnicesti să le săvârsească cu rugăciune. Si mai zice: „Este cu cuviintă să cunoastem cum că toată grija mintii pentru cele bune întru Dumnezeu si toată cugetarea celor duhovnicesti, se consideră ca rugăciune si înlăuntrul acesteia se cuprinde, ori de ai zice de vorbiri, de citiri, ori de glasuri ale gurii spre slavoslovia lui Dumnezeu, ori grija cea cu mâhnire întru Domnul, ori închinăciunile trupului, ori cântarea de psalmi, ori stihuri, ori altele din celelalte prin care se face învătătura rugăciunii celei curate”.

Asadar, din Scrierile Sfintilor Părinti vedem că este si o rugăciune prin fapte sau prin activitate, când omul se află lucrând fie cu mintea, fie cu gura, fie cu trupul, orice faptă bună spre slava si plăcerea lui Dumnezeu. Toate aceste fapte bune se consideră mai mult rugăciune dinafară si mai putin dinăuntru, prin care omul slăveste cu mintea si cu inima pe Dumnezeu si cu care, cei mai râvnitori si iubitori de Dumnezeu, se silesc spre a ajunge la o unire si mai profundă cu El. Sfântul Serafim de Sarov, arătând că în lucrarea faptelor bune din afară, intră si rugăciunea vorbită, zice astfel: „Calea vietii celei lucrătoare o alcătuieste postul, înfrânarea, privegherea, îngenuncherile, rugăciunea gurii si celelalte nevointe trupesti. Acestea alcătuiesc calea cea strâmtă si cu scârbe care, după cuvântul lui Dumnezeu, duc pe om la viata cea vesnică” (Matei 7, 14) Apoi, arătând că de la această viată lucrătoare din afară, a faptelor bune si a rugăciunii cea mai de jos, omul păseste pe treapta vietii contemplative si înalte, zice: „Fiecare om care doreste să înceapă să petreacă viată duhovnicească, trebuie să înceapă de la viata cea lucrătoare si pe urmă să ajungă la cea contemplativă cu mintea” (Sbornicul 2, p.179).

Deci, viata lucrătoare ne ajută să ne curătim de patimile cele păcătoase si să ne ridicăm la treapta desăvârsirii celei lucrătoare, iar prin aceasta ne croieste drum spre viata contemplativă cu mintea. Acest lucru îl adevereste dumnezeiescul Părinte Grigorie Teologul, zicând: „De contemplare se pot apropia, fără primejdii, numai cei desăvârsiti în urma încercărilor”.

        Sfântul Ignatie Briancianinov, arătând cum trebuie evitată înselarea de la diavoli, de către lucrătorii rugăciunii mintii si a inimii zice: „Rugăciunea făcută cu gura, oricine ar face-o nu va cădea în înselarea vrăjmasului. De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne tinem tare de rugăciunea făcută cu gura, iar mai pe urmă de cea a mintii, făcută cu smerenie”. Rugăciunea orală este utilă si când mintea noastră este risipită si tulburată de gânduri, în timpul activitătilor zilnice sau când ne sculăm din somn cu mintea risipită. Atunci să cântăm Doxologia, tropare si alte rugăciuni către Dumnezeu si Preacurata Sa Maică si către Sfinti. Vom observa atunci că mintea noastră începe să se adune si ne putem concentra mai usor la rugăciune. Rugăciunile care străbat ca fulgerul spre Cer, sunt rugăciunile scurte, stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene:

·         „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă !”

·         „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară !”

·         „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul, cu cinstitul tău acoperământ !”

Când nu avem timp să citim canonul de rugăciune, să spunem de multe ori: Bucură-te Mireasă, Pururea Fecioară! Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă! De asemenea, să ne rugăm si către ceilalti sfinti la care avem evlavie (Bucură-te Sfinte Ioane, Înaintemergătorule!, etc).

De câte ori ne rugăm cu credintă si smerenie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Tăi, miluieste-ne pe noi!” Dumnezeu ne miluieste si ne întăreste cu darul Său. Pentru că după cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Si care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare îi va da piatră ?” (Luca 1, 11). Cei ce cer si se roagă cu „Rugăciunea lui Iisus”, slăbesc puterea diavolilor si cutremură întreg iadul.

Dar a rămâne la această rânduială de rugăciune, care se face numai cu gura, cu limba si cu buzele si a nu ne sili să învătăm să ne rugăm cu mintea si cu inima, este o mare greseală si o mare pagubă duhovnicească pentru sufletele noastre si, totodată, o abatere de la lucrarea dreaptă a rugăciunii.

După o perioadă de timp, în care vom creste duhovniceste, vom înainta pe celelalte trepte ale rugăciunii. Iar când rugăciunea se va pogorî înlăuntrul inimii noastre, atunci cu usurintă vom împlini poruncile lui Dumnezeu.

Rugăciunea mintii

si viata contemplativă

Mintea închisă în cuvintele rugăciunii

(mintea surdă, mută si oarbă)

       

Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la Dumnezeirea Sa o putere nemărginită si întru totul sfântă de a ne mântui pe noi. Acestui Preasfânt nume, „Iisus”, i se pleacă tot genunchiul, al celor ceresti si al celor pământesti si al celor de dedesubt. Cu alte cuvinte, al îngerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).

        Crestinul poate trece de la rugăciunea orală la rugăciunea mintii, de la sine, firesc, cu conditia ca rugăciunea să fie făcută cu luare aminte.

        Cele mai importante elemente ale rugăciunii mintii sunt:

1) -   Luarea aminte la cuvintele rugăciunii ;

2) -   Închiderea mintii la cuvintele rugăciunii ;

3) -   Să se rostească cuvintele rugăciunii fără nici o grabă si cu zdrobirea duhului, cu pocăintă ;

4) -   Repetarea cât mai des a rugăciunii.

        Înainte de a începe să ne rugăm, trebuie să ne smerim mintea noastră mândră si să ne încălzim inima, gândindu-ne la multimea darurilor primite de la Dumnezeu si la multimea fărădelegilor noastre, la ceasul Înfricosatei Judecăti, când vom da seamă de toate păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Să ne gândim la a treia zi după moartea trupului, când sufletul nostru va trece prin vămile vorbirii desarte, minciunii, vorbirii de rău, lăcomiei, trufiei, mâniei, zavistiei, vicleniei, mândriei, vorbirii necuviincioase, nesupunerii, cămătăriei, iubirii de bani, betiei, pomenirii răului, vrăjitoriei, avortului, furtului, zgârceniei, desfrânării si preadesfrânării. Diavolii de la fiecare vamă vor arăta sufletului toate păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, etc.

        Înainte de a începe lucrarea sfântă a „Rugăciunii lui Iisus”, să ne amintim că în timp ce ne rugăm sunt cerute de la noi: dorintă fierbinte, perseverentă în nădejde, mult zel si răbdare imensă, combinate cu credintă în Dragostea lui Dumnezeu.

        Începem cu: Slavă Tie Dumnezeul nostru, Slavă Tie.       Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Tăi, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Apoi spunem: „Împărate Ceresc... Prea Sfântă Treime... Tatăl nostru, Psalmul 50 cu umilintă, cu pocăintă si părere de rău, urmat imediat de Crez”.

        După aceasta, ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii si a linistii. Apoi, ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginatie.

Iar după ce s-a încălzit inima si poate am vărsat lacrimi, începem să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Adunându-ne mintea risipită, să spunem în gând „Rugăciunea lui Iisus”, pe respiratie, astfel:

- inspirând aerul să spunem – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar mintea noastră să urmărească aerul, până ajunge în inimă (când ne obisnuim cu rugăciunea putem renunta la urmărirea aerului);

- expirând aerul să spunem – „miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Rostim cuvintele rugăciunii încet si nu permitem mintii să rătăcească. Cuvintele rugăciunii trebuie să vină unul după altul, fără interventia altor gânduri si întâmplări.

- după ultimele cuvinte ale rugăciunii, „miluieste-mă pe mine păcătosul!” începem imediat din nou: „Doamne Iisuse Hristoase…”, astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului.

        Trebuie să fim foarte atenti, pentru că diavolul va căuta să spargă unitatea rugăciunii si să pătrundă în minte prin gânduri si în inimă prin pofte si mânie. Diavolul va căuta să facă o mică spărtură în sufletul nostru, pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă lucrare a rugăciunii. Nu trebuie să-l lăsă să intre.

        Putem începe a spune „Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare, astfel încât să o audă si urechile noastre, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze si mai mult.

        Dacă mintea oboseste când spune în întregime toată „Rugăciunea lui Iisus”, o putem scurta astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă” sau: „Doamne Iisuse” sau „Iisuse, miluieste-mă”.

        Pe măsură ce crestinul progresează în lucrarea „Rugăciunii lui Iisus”, el poate reduce cuvintele, insistând numai pe cuvântul Iisus, pe care-l rosteste repetat: Iisuse ! Iisuse ! Iisuse al meu ! Darul Duhului Sfânt se va pogorî peste el, umplându-l de dulceată si lacrimi duhovnicesti. Crestinul trebuie să păstreze această dulceată duhovnicească si să spună rugăciunea, chiar dacă timpul obisnuit consacrat rugăciunii s-a terminat..

        Pentru a ne încălzi inima în timp ce ne rugăm, să ne gândim la păcătosenia noastră. Sfintii Părinti recomandă să adăugăm cuvintele „miluieste-mă pe mine, păcătosul”, cuvântul „păcătos” trebuind spus mai apăsat, pentru a-l simti mai bine. Trebuie să mărim si să păstrăm această căldură a inimii si să ne folosim de acest mare dar Dumnezeiesc. Căldura inimii va ajuta mintea să fie fixată pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, să coboare în inimă si să rămână acolo.

        Dacă cineva vrea să petreacă cât mai mult în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfintilor Părinti. El trebuie să se roage o oră, să citească cărti sfinte o oră si să muncească fizic o oră. De asemenea, trebuie să rostească „Rugăciunea lui Iisus” si atunci când munceste cu mâinile.

        Mai mult, pozitia potrivită a corpului ajută si ea pe cel ce se roagă. Sfintii Părinti recomandă ca atunci când ne rugăm timp mai îndelungat să stăm pe un scăunel, să închidem ochii sau să-i fixăm pe pieptul nostru, acolo unde se află inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplu pe Sfântul Profet Ilie Tezviteanul, care s-a suit în vârful muntelui Carmel si s-a aplecat la pământ, până ce a atins genunchii cu fata sa si astfel s-a rugat. În scurt timp „cerul s-a întunecat de nori si s-a pornit vijelie si ploaie mare” (III Regi 18, 42-45). În acest fel putem să deschidem si noi Cerurile si Izvoarele Harului Dumnezeiesc care va coborî în inimile noastre arse de păcate. Sfântul Grigorie Purtătorul de Dumnezeu ne învată: „Nu-ti lăsa privirea să hoinărească, ci fixeaz-o pe piept. Si, în această pozitie a corpului, adună-ti în inimă puterea mintii, care este împrăstiată în afară”. Mintea noastră trebuie să fie acum surdă, mută si oarbă, la orice gând, fie el bun sau rău.

        De asemenea, si locul în care ne rugăm are o importantă deosebită, ca să nu fim deranjati din exterior. De asemenea, trebuie să se tină seama de timpul potrivit pentru rugăciune. După o zi de muncă, într-un mediu mai putin credincios, mintea omenească este plină de duhuri lumesti si diavolesti. Duhul Sfânt, prin gura Sfântului Prooroc David, spune că rugăciunea trebuie să o facem la miezul noptii, când mintea noastră este mai putin tulburată. Din diferite motive, sunt zile si ore sterpe, care fac dificilă lucrarea rugăciunii. În acele momente lucrarea rugăciunii devine dificilă, obositoare si grea. Dar, dacă insistăm, Harul lui Dumnezeu ne va ajuta să regăsim rugăciunea si să mergem fără sovăială mai departe, spre îndumnezeirea noastră în har. Iată câteva căi care ne ajută să învingem aceste zile si ceasuri sterpe si obositoare:

-  Mai întâi, nu trebuie să ne pierdem în nici un chip nădejdea ;

-  Apoi, trebuie ca în acele clipe să ne rugăm mai ales cu gura.

        Numai oamenii perseverenti si plini de har pot să tină cu usurintă mintea pe cuvintele rugăciunii si astfel să se roage netulburati. Noi, cei slabi si plini de patimi, trebuie să facem mari eforturi si chiar să vărsăm „sânge” (asceză, muncă si suferintă, binecuvântate). Când mintea noastră este netulburată si împrăstiată, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Iar atunci când vârtejul gândurilor si al oboselii ne cuprinde, trebuie să strigăm si noi ca Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă” (Matei 14, 30), „Iar Iisus întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea, vor fi împrăstiate, consumate nevăzut în flăcările Duhului Sfânt, prin numele lui Iisus. Nu trebuie să deznădăjduim, ci trebuie să mergem mai departe, opunând rezistentă. Iar rezistenta noastră trebuie să fie la fel de puternică, precum atacurile vrăjmasilor nostri, diavolii.

        Pentru ca să se elibereze crestinul de patimi si să le dezrădăcineze din inima lui, este nevoie să dobândească în inimă (unde izvorăsc patimile) rugăciunea mintii. Dacă nu va locui rugăciunea mintii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu vor putea fi îndepărtate. Dacă neglijează rugăciunea stăruitoare a inimii, este pericol de a se ajunge la moartea sufletească.

        Deci, după cum vrăjmasul nostru diavol, cel fără de milă, luptă împotriva noastră în multe chipuri, până în ceasul mortii noastre trupesti, la fel si noi trebuie să-i stăm împotrivă cu numele lui Iisus, până la ultima noastră suflare.

Călduri amăgitoare

        Rugăciunea mintii este însotită, de multe ori, de anumite simtiri fizice, care sunt deosebite de la om la om. Dacă nu se cunosc aceste simtiri fizice, care se petrec înlăuntrul nostru, usor se poate cădea în rătăcire. De aceea, Părintele Arhim. Sofian Boghiu ne spune că este nevoie de un duhovnic.

        Amintim doar de căldurile ce vin în vremea rugăciunii, spre a le distinge: care vin de la firea noastră, care vin de la diavoli si care vin de la Dumnezeu. Cine cunoaste bine deosebirea acestor călduri, va sti cum să-si mânuiască atentia în vremea rugăciunii, de la un caz la altul si astfel va putea usor să scape de înselare. Sfântul Calist - Patriarhul Ierusalimului – spune că:

·             Mai întâi vine o căldură de la rinichi, care ne încinge si care pare o rătăcire. Însă aceasta nu este o înselare, ci o lucrare firească, născută din lucrarea vointei. Dar dacă cineva crede că această căldură este de la Har, acest lucru este cu adevărat o rătăcire. Căldura care vine de la rinichi, a pătruns în noi prin căderea strămosilor nostri si îsi are începutul si sfârsitul în rinichi, aducând sufletului asprime, răceală si tulburare. Oricare ar fi această căldură, crestinul nu trebuie să o primească.

·             Apoi vine o căldură de la pântece si dacă mintea o primeste se pogoară în cugete de desfrânare. Acest fel de căldură este cu adevărat o lucrare diavolească.

·             Iar dacă tot trupul se încălzeste de la inimă, iar mintea rămâne curată si fără de patimă, atunci acest lucru este cu adevărat o lucrare a Harului.

·             Iar dacă căldura este stârnită în noi de la diavoli, ea aprinde inima si mădularele trupului spre pofta desfrânării, robind mintea cu cugetele spurcate si momind-o spre desfrânare. Pe cât se ridică omul de la momelile diavolilor, pe atâta vede mai clar din cele ce îi dă Domnul.

        Când ne rugăm, mintea noastră trebuie să stea în partea de sus a inimii si să privească în adâncul ei. Pentru că atunci când mintea stă în susul inimii si lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, ea se aseamănă cu un Împărat care stă în înăltime si priveste liber asupra tuturor cugetelor rele, care se află în inima sa si le sfarmă cu numele lui Iisus Hristos. Pe lângă aceasta, fiind departe de pântece, poate scăpa mai usor de aprinderea pătimasă a poftei, care se află în firea noastră prin căderea lui Adam.

        Dacă începem rugăciunea cu luarea aminte la jumătatea inimii, atunci, din pricina împutinării căldurii din inimă sau din neputinta mintii si a răspândirii vederii, sau din pricina lucrării dese a rugăciunii, sau din cauza războiului diavolesc, mintea singură, de la sine, cade spre pântece si se amestecă cu căldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea acest lucru.

        Altii încep să facă rugăciunea cu mintea în josul inimii, lângă pântece, si simt căldura desfrânării.

        Altii, luându-se după învătături orientale se concentrează în mijlocul pântecelui (buric); cei ce îndrăznesc să facă de acolo rugăciunea cu mintea, să stie că există marele pericol să se umple de putoarea desfrânării.

Deci locul inimii unde trebuie să ne concentrăm cu mintea pentru a ne ruga se află haric, prin căldura duhovnicească pe care o simte mintea izvorând din inimă. Iar din punct de vedere trupesc locul inimii se găseste la două degete orizontale deasupra sânului stâng. La început nu ne putem concentra si ruga cu rugăciunea lui Iisus, pentru că inima este plină de păcate si duhul lumesc din jurul inimii noastre, nu permite mintii să se pogoare în inimă si să simtă dulceata duhovnicească. De aceea la început când ne rugăm nu simtim nimic sau simtim duhurile păcatelor. Dar pe măsură ce se va curăti inima de păcate, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu primit din Sfintele Taine si a faptelor bune crestine, mintea se va pogorî în inimă prin pocăintă, simtind căldura duhovnicească si prezenta harică a lui Dumnezeu.

Coborârea mintii în inimă

        „Când începem să ne rugăm, trebuie să ne pogorâm din cap în inimă” (Sbornicul 2, cap.47).

        „Unirea mintii cu inima constă în unirea gândurilor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, p.148).

        Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta si închizând usa roagă-te tatălui tău, care este întru ascuns si tatăl tău care vede în ascuns îti va răsplăti tie la arătare (Matei 26, 6). Sfintii Părinti ne spun că această cămară este inima noastră.

Asadar, când omul se pregăteste, omorându-si patimile prin asceză si muncă binecuvântată, va trebui să-si adune mintea de la lucrurile exterioare si să-si plece capul până la nivelul pieptului si să încerce să găsească acolo locul inimii. Si acolo, cu toată atentia, să înceapă să spună „Rugăciunea lui Iisus”, cu putină sfortare si cu zdrobire de inimă. Să o spună din adâncul inimii, după cum spune Sfântul Prooroc si Împărat David: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne. Doamne, auzi glasul meu”. În plus, în acele  momente, mintea lui nu trebuie să se desprindă de locul în care spune rugăciunea.

        Iar când începe să se încălzească locul în care spune rugăciunea, atunci concentrându-se pe acea căldură din inimă, să spună rugăciunea mai atent, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune: „Merge-vor din putere în putere...”. Si, rugându-se astfel, începe să îl doară înlăuntrul pieptului, acolo unde spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, adică în adâncul fiintei sale umane. Din acest moment, este clar că Mântuitorul Iisus Hristos a venit si s-a sălăsluit în acea inimă, după cum ne-a spus în Dumnezeiasca Evanghelie: „Unde sunt adunati doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi si Eu în mijlocul lor”. Tot asa, unde sunt adunate inima, mintea si atentia la un loc si cercetează în comun si cu evlavie numele Mântuitorului Iisus Hristos, acolo va fi prezent si Dumnezeu în mijlocul lor. „Eu si Tatăl Meu vom veni la el si ne vom face sălas întru el”.

De acum încolo, rugăciunea se va spune cu usurintă, deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintă, tot asa se întâmplă si cu inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, ea va spune rugăciunea cu multă căldură si cu multă usurintă.

După ce încetează această rugăciune, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintă, adică ia aminte si meditează la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugăciunea si le află pe toate ca fiind capcane si buruieni ale diavolului.

„Rugăciunea lui Iisus” merge bine când căldura harică a lui Hristos este înlăuntrul inimii noastre. Dar, în absenta căldurii harice, avem nevoie de vâsle, adică de o stăruintă mai mare în rugăciune. Apoi trebuie să citim scrierile Sfintilor Părinti, care ne vor aduna mintea. Trebuie să citim cărtile duhovnicesti cu simtirea inimii si nu numai cu ratiunea. Trebuie să citim cărti duhovnicesti care au fost scrise cu inima si care pot fi citite cu bucurie din inimă. Este bine să avem alese mai dinainte tropare, care cântate sau citite ne vor aduce căinta si care vorbesc despre păcătosenia noastră, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, tropare prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul. Sau trebuie citite rugăciuni care ne aduc căintă, scrise cu darul Duhului Sfânt de Sfintii Părinti (Plânsurile Sfântului Efrem Sirul).

Când nu ne putem ruga cu inima sau cu mintea, „Rugăciunea lui Iisus” poate fi spusă cu gura. Putem să ne folosim, în aceste cazuri, si de metanii. În aceste cazuri, vom avea mai putine roade duhovnicesti, dar nu trebuie să stăm nici o clipă fără rugăciune, ci să căutăm să avem cel putin această mică bucurie. În aceste cazuri, avem mai multă nevoie de răbdare si de rezistentă.

Gândurile rele care ne vin în timpul rugăciunii pot deveni câstig pentru noi, dacă le folosim la curătia noastră. Iată cum. Când diavolul vede că ne rugăm si că încercăm să ne fixăm mintea pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, ca să ne tulbure, ne loveste în punctele cele mai sensibile, în locurile cele mai slabe si care ne doare cel mai rău. Celui iubitor de plăcere îi strecoară gânduri de voluptate, de desfrânare. Celui iubitor de bani îi strecoară gânduri de zgârcenie. Celui ambitios – gânduri de mărire. Celui mândru – gânduri de judecare a aproapelui. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii, ne putem da seama care ne sunt punctele noastre duhovnicesti slabe. Ne putem vedea astfel necurătiile dinlăuntrul nostru, existenta patimilor si astfel ne îndreptăm stăruinta rugăciunilor în această directie:

Exemplu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine desfrânatul !”

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine mândrul !”

Cum să te mai poti mândri, când vezi si cunosti păcatele si neputintele tale? Acest dar l-au avut toti sfintii care se socoteau pe ei desfrânati si risipitori si cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai mai putea să te mândresti atunci când nimic altceva nu mai doresti, decât să găsesti un mic loc, o mică pesteră, unde să-ti pleci capul si să-ti plângi păcatele, până când se va sfârsi petrecerea ta pe acest pământ. Atunci hula nu are loc nicidecum înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si dimprejurul tău. În locul acestora, esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti care slăvesc puterea numelui lui Hristos împreună cu care si tu slăvesti bunătatea lui Dumnezeu. Atunci grăirea în desert este atât de alungată de la tine, încât nu ai să mai vrei să grăiesti si să vorbesti nici măcar cele de trebuintă. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru-totul străină si nepotrivită cu starea sufletului tău, deoarece sufletul tău culege în taină si cuviintă numele Domnului. Atunci, pofta de a bea si de a mânca mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu doresti să te saturi nici măcar cu niste apă, nici cu o fărâmitură de pâine, ci numai atât mănânci si bei cât să slujesti lui Dumnezeu cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca un fără de trup, decât cu trup. Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o spune rugăciunea însăsi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că nu te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea acestei simple hrane, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei si al nesatului, ci nici gândul tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu harul lui Dumnezeu.

Coborârea mintii în inimă prin pocăintă. Durerea inimii

        Unirea mintii si a inimii poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Primim har prin pocăintă si prin împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Sub înrâurirea harului, mintea găseste inima si se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare si a îndumnezeirii.

        Din acest motiv, inima omului trebuie să fie înfrântă: „Inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps.50, 18). Multi folosesc diferite metode pentru a-si coborî mintea în inimă, dar pocăinta este calea cea mai sigură. Deci, când plângem, când ne căim pentru păcatele noastre, simtim o durere sau uneori o căldură în inimă. Sfintii Părinti, pentru că au trăit rugăciunea inimii, au trecut prin acest stadiu al durerii inimii si i-au dat o mare importantă. Această durere apare la cei ce practică „Rugăciunea lui Iisus” si mai ales la cei care se roagă neîncetat.

Totusi, acest lucru trebuie să aibă loc treptat, pentru că este posibil ca această durere, în inimile slabe si neobisnuite, să dea nastere unor ispite foarte subtiri, care nu au consecinte serioase, dar care pot opri rugăciunea. În cazul unor dureri mari în inimă, Sfintii Părinti ne învată să rostim „Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atentia sa să fie înlăuntrul ei, chiar dacă îl doare inima. Aceste lucruri trebuie însă limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc.

        Durerea din inimă este naturală si mântuitoare, desi multi dintre cei care se nevoiesc cu „Rugăciunea lui Iisus” cred că s-au îmbolnăvit de inimă si de aceea merg să consulte un doctor. Dar doctorul nu găseste nimic anormal, deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă si lucrează acolo. Sfintii Părinti dau o mare importantă acestei dureri, pentru că acest lucru dovedeste că mintea coboară în inimă si se uneste cu ea, prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice durere.

        Prin această durere, pacea este revărsată în suflet si în trup. Puterea de întelegere a sufletului se limpezeste si nevoitorul dobândeste astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile si putem întelege mersul si sfârsitul lor. Deci, un isihast, fără să fi căzut în nici un păcat, cunoaste perfect starea păcătosului. Acest lucru este cu putintă, căci prin nevointă el ajunge să cunoască substraturile gândurilor celorlalti oameni, începutul si sfârsitul lor. De aceea, un isihast, în timp ce se roagă pentru cineva, poate sti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima sa a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însusi devenind văzător cu duhul.

După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău dispare, este alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, dispare nepurtarea de grijă pentru sufletul tău, dispare putinătatea credintei inimii tale. În cugetul tău este atâta de curat, precum este Cerul după risipirea norilor.

Acolo, în inimă, împărătea satana cu cei sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele cele de moarte, dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până acolo unde se face silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel înfricosător tiran. S-a înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el, si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras perdea, pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.

Deci, monahule care, cu darul lui Dumnezeu, ai înaintat cu lucrarea rugăciunii inimii, până aproape de acest punct, te îndemn să-ti pui toată puterea în rugăciune, pentru a sfâsia acea perdea a diavolului. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este mărturia scrisă de satana, a păcatelor tale.

Dar dacă numai putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el durerea, încât el însusi se minunează cum a putut să o piardă, pentru o clipă de neatentie. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru om un învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îl încredintează de întelesurile ceresti.

Însă poate ai să te întrebi că ai silit de multe ori inima ta la rugăciune si nu ai văzut niciodată lacrimile? Te cred că ti-ai silit inima la rugăciune, dar cum ai silit-o? Când îti silesti inima la rugăciune si nu-ti vin lacrimile, să stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul inimii în care se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si cum ar fi tăiat locul acela al inimii tale, cu un cutit ascutit.

        Dar poate, oare, un crestin să se roage cu mintea coborâtă în inimă si în acelasi timp să lucreze? Da, poate. În primul rând, mintea – când coboară în inimă – nu este suprimată, ci este completată si se întoarce la conditia ei naturală. Mintea se află împotriva naturii sale, când rămâne în afară de esenta ei – în afara inimii. Prin rugăciune, mintea alungă toate lucrurile străine naturii sale. Când mintea coboară în inimă, ratiunea poate fi ocupată cu alte lucruri, fără ca să se îndepărteze din inimă. Spre exemplu, în timpul Sfintei Liturghii, un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului liturgic sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârsirea Sfintei Taine, fără ca mintea lui să fie separată de inimă.

        Doar când ratiunea hoinăreste spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenta ei - de inimă. Din acest motiv, un nevoitor al „Rugăciunii lui Iisus”, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune „Rugăciunea lui Iisus”, poate tine ratiunea ocupată, numărând metaniile.

        Se poate spune „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie, smerindu-ne mintea prin pocăintă.

Vămile inimii

Vama imaginatiei

        Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă.

        Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.       Cugetarea la lucrurile sfinte si închipuirea lor sunt potrivite în vremea meditatiilor evlavioase, iar nu în timpul rugăciunii. Pentru că imaginatiile, oricât de sfinte ar fi ele în timpul rugăciunii, tin luarea aminte afară de inimă, iar atentia noastră trebuie să fie înlăuntrul inimii.

        Concentrarea atentiei în inimă este punctul de plecare a unei rugăciuni făcute cum se cuvine si întrucât rugăciunea este calea prin care ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inimă este o abatere de la această cale.

        Când mintea noastră începe să se coboare în cămara inimii, pentru a se întâlni acolo cu Mântuitorul Iisus Hristos, care se află în inima noastră de la Sfântul Botez (Galateni 3, 27) începe războiul nostru cu păcatele noastre, cu oamenii păcătosi si cu diavolii. Trebuie să ne rugăm cu smerenie, în orice loc, dar mai ales în Biserică, până când darul lui Dumnezeu se va pogorî si va lumina mintea noastră si va alunga pe demoni.

Vama ratiunii

        Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.

        De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Mintea noastră poate fi coborâtă mai usor în inimă zicând „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie si concentrându-ne atentia pe căldura duhovnicească care apare în inimă. Si de această vamă a ratiunii trebuie să trecem fără să ne oprim ca să cugetăm si astfel să ne putem coborî cu darul lui Dumnezeu, cu mintea în inima noastră.

        Cei care se opresc la această vamă a ratiunii, ajung la al doilea chip neîndreptătit al rugăciunii, care are ca trăsătură deosebită faptul că mintea rămâne în cap si vrea singură să pună rânduială si să le cârmuiască pe toate cele din suflet. Din osteneala ei, însă, nu iese nimic. Mintea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri.

Acesta este cel de-al doilea chip al rugăciunii si al luării aminte si al folosirii atentiei în vremea rugăciunii. Cine doreste mântuirea, trebuie să fie foarte atent si să observe vătămarea pe care si-o pricinuieste sufletului oprindu-se la această vamă a ratiunii. Acest chip neîndreptătit al rugăciunii este, totusi, mai bun decât cel dintâi. Cuviosul Teofan numeste acest fel de rugăciune: rugăciunea mintii în cap.

Rugăciunea mintii din inimă

       

Al treilea chip al rugăciunii si al luării aminte este cel al rugăciunii mintii din inimă, care se cuprinde în următoarele: Mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă fără iesire înlăuntrul inimii si de acolo, adică din adâncul inimii, să înalte rugăciuni către Dumnezeu.

        Asadar, trebuie ca mintea să se pogoare în inimă, goală de orice închipuire, adică fără să imagineze sau să gândească simtit sau dinlăuntrul său sau din afară, nici un lucru, chiar bun de ar fi. Aceasta fiindcă Dumnezeu este afară de toate cele ce sunt simtite si gândite, si mai presus de toate acestea. Pentru aceasta si mintea, care caută să se unească cu Dumnezeu prin rugăciune, se cade să se facă afară de toate cele ce sunt simtite si gândite si mai presus de toate acestea, ca să dobândească unirea dumnezeiască. De aceea a zis si Dumnezeiescul Părinte Nil Ascetul: „Să nu închipuiesti dumnezeirea în tine, rugându-te, nici oarecare chip să lasi să se întipărească în mintea ta. Ci, cu nematerialnicie la Cel nematerialnic adaugă-te si vei pricepe”.

Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind de cele trei miscări ale sufletului, arată că întoarcerea mintii către inimă este nerătăcită. Căci după cum cercul, făcându-si înconjurul, se întoarce la sine, în acelasi chip si mintea la sine se întoarce si se face una. „Iar miscarea sufletului este ocolitoare atunci când el intră întru sine de la cele de afară, si mintea printr-un oarecare ocol, învelind în mod unitar puterile cele gânditoare ale sufletului, îi dăruieste acestuia nerătăcirea”. Iar Sfântul Vasile cel Mare arată acelasi lucru: „Mintea nerăspândindu-se spre cele dinafară si nerevărsându-se prin organele simturilor spre lume, se întoarce către sine, iar prin sine se suie către întelegerea lui Dumnezeu”. Atunci locuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus care întipăreste si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune următoarele despre rugăciunea mintii din inimă: „Trebuie să vorbim cu Dumnezeu printr-o rugăciune curată din inimă, ca si heruvimii”. Însă noi, nepricepând măretia, cinstea si slava harului care ne-a renăscut si neîngrijindu-ne să crestem duhovniceste, prin împlinirea poruncilor si să ajungem până la starea de contemplare cu mintea, ne lăsăm târâti în bezna nesimtirii si a întunericului. Se întâmplă că abia ne putem aduce aminte că există Dumnezeu.

Dar, cum ar trebui să fim noi, ca niste fii ai lui Dumnezeu după har? Despre acestea, cel mai adesea fie că nu stim nimic, fie că nici nu ne îngrijim ca să stim. Cine vrea să sporească în rugăciunea curată, făcută cu mintea din inimă, se cuvine cu toată râvna să se ostenească la lucrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu si îndeosebi la chemarea neîncetată a numelui Domnului Iisus Hristos cu mintea în adâncul inimii.

Mângâierile Duhului Sfânt vin în inima omului prin durerile din osteneli, după mărturia Duhului Sfânt care zice: „După multimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalm 93, 19). Cel ce umblă fără suferintă, nu va primi roade, deoarece numai prin osteneală, durerea inimii si prin nevointele trupesti se dă la iveală harul Duhului Sfânt ce este dat fiecărui credincios la Sfântul Botez, har care, din pricina nepăsării noastre fată de împlinirea poruncilor, se îngroapă în patimi si în cenusa uitării. Har care, din negrăita milă a lui Dumnezeu, se redobândeste prin pocăintă. Deci, se cade să nu fugim de osteneli din pricina durerilor care vin odată cu ele, ca să nu fim osânditi pentru nelucrare si să auzim de la Dumnezeu: „Luati de la el talantul” (Matei 25, 28).

Trebuie însă să stim că la început, pentru că inima este plină de pofte si păcate, mintea noastră cu greu se va putea pogorî în inimă. Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” trebuie însă continuată, până când inima se va curăta. Pentru că, dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, atunci nu vor pleca de la el nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimile, precum se adună mustele, acolo unde este rană urâtă si apoi se va umplea de puroi.

Pentru a dobândi cineva rugăciunea mintii din inima sa, este necesar să se roage lui Dumnezeu cu smerenie, chinuindu-si trupul cu munca binecuvântată, metanii si post, pentru ca Dumnezeu să-i arate un părinte duhovnicesc, care lucrează rugăciunea mintii din inimă si rugăciunea inimii si de la care să o afle si el.

Cuvântul asezat înlăuntrul inimii

       

Puterea cuvântătoare a inimii noastre este pusă de Dumnezeu în partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se deosebeste de inima dobitoacelor.

        Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovnicească, totusi îsi are locul ei de petrecere în creier. Tot astfel puterea cuvântului sau duhul omului, cu toate că este duhovnicesc, îsi are locul de petrecere în piept, în partea de sus a inimii, care se găseste în partea sânului stâng, cu două degete orizontale mai sus de el. Deci, pentru a face unirea mintii cu inima, trebuie ca în vremea rugăciunii să tinem luarea aminte si atentia în această parte, unde este puterea cuvântătoare a inimii. Acest loc al inimii, găsit de Sfintii Părinti – mari rugători, este centrul duhovnicesc al fiintei noastre.

Să ne rugăm cu cuvântul lăuntric din pieptul nostru. Când gura noastră tace, noi vorbim, deliberăm si spunem rugăciuni si alte cuvinte în pieptul nostru, unde vorbim cu noi însine. Trebuie să obligăm cuvântul lăuntric să spună „Rugăciunea lui Iisus” si să oprească orice gând. După ce vom spune o perioadă de timp „Rugăciunea lui Iisus” cu cuvântul lăuntric, se va deschide intrarea mintii în inimă, asa după cum ne învată Sfintii Părinti, care au cunoscut prin experientă aceste lucruri. Apoi, împreună cu rugăciunea, vor veni toate virtutile: dragostea sfântă si pacea duhovnicească prin care se vor împlini toate cererile mântuitoare cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, atunci când mintea se va pogorî în inimă, să nu stea acolo numai să privească, ci prin cuvântul asezat înăuntrul inimii, să se roage, zicând rugăciune tainică, adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” Si nu numai atât, ci să miste puterea voitoare a sufletului nostru spre a zice această rugăciune cu toată vointa si dragostea, prin cuvântul nostru asezat înăuntru. Totodată, trebuie să luăm aminte, atât prin privirea noastră gânditoare, cât si prin auzul gânditor, numai la cuvintele rugăciunii si mai ales la întelesul lor.

Sfântul Nicodim Aghioritul arată apoi că la această întoarcere a mintii către inimă si la intrarea ei în inimă cu rugăciunea gânditoare, trebuie să unim mintea, cuvântul cel asezat înăuntru si vointa noastră, astfel încât aceste trei părti ale sufletului nostru să fie una si cea una trei. Căci, în chipul acesta, omul – care este icoana Prea Sfintei Treimi – se uneste cu întâiul chip, după mărturia Sfântului Grigorie Palama care zice: Când mintea cea una se va face întreită, rămânând totusi una, atunci se uneste cu întreita unime dumnezeiască începătoare, închizând toată lucrarea rătăcirii, asezându-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii (diavolul).

Când omul va ajunge această fericire, de a se uni cu Dumnezeu în acest chip, în inimă, îi va aduce lui Dumnezeu toată zidirea simtită si gândită, căreia el îi este legătură si cuprindere. Aceasta deoarece atunci locuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus care întipăreste si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui. Sfintii Părinti spun că inima simte cea dintâi prezenta lui Dumnezeu, prezenta harului si apoi stârneste si mintea. De aceea, inima este cea dintâi care simte căldura si dulceata prezentei Sfântului Duh. Iar lipsa Harului Dumnezeiesc din om este marcată prin răceala si indiferenta inimii. Sfintii Părinti spun că: Dumnezeu este iubit mai întâi cu inima si apoi cu mintea. În această privintă, porunca Dumnezeiască ne spune: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul Tău, din toată inima ta si din tot sufletul tău si din toată puterea ta si din tot cugetul tău” (Luca 10, 27).

Rugăciunea inimii

        Prin rugăciunea inimii întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă. Atunci Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră.

        După învătătura Sfintilor Părinti, esenta lucrării în vremea rugăciunii inimii este: «de a sta cu mintea în inimă si de a striga către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul !”» (Sbornicul II, p.343-344).

        Unii, în vremea lucrării rugăciunii, se opresc la imaginatie, altii la lucrarea mintii. Dar, pasul cel adevărat îl fac cei care, trecând peste aceste popasuri, ajung cu mintea în inimă si se ascund în ea.

        Dumnezeiescul Sfânt Părinte, Isaac Sirul, spune că linistea si cugetarea la moarte ne ajută la rugăciunea inimii si la apropierea noastră de Dumnezeu: „Linistea să o iubim noi, fratilor, până se va omorî lumea din inima noastră. Totdeauna să ne aducem aminte de moarte, că prin aceasta ne putem apropia de Dumnezeu în inima noastră”.

        Sfântul Varsanufie, arătând că prin osteneală si durerea inimii se agoniseste rugăciunea inimii spune: „Osteneste-te cu durere de inimă să-ti agonisesti căldura duhovnicească si rugăciunea, si Dumnezeu ti le va da pe amândouă. Numai să stii că uitarea le izgoneste pe acestea, născându-se în noi din nepăsare si din lene.

        Sfântul Părinte Isaac Sirul spune că cel nemilostiv nu-si poate curăta inima de patimi: „Fie întru tine, frate, totdeauna biruind cumpăna milosteniei, până când vei simti acea milă pe care o are Dumnezeu către lume. Căci inima nevirtuoasă si nemilostivă niciodată nu se curăteste”.  Iar, în alt loc, arătând folosul simtirilor duhovnicesti ale inimii, zice: „Inima care a primit simtirea celor duhovnicesti si a vederii veacului viitor, se face cu nestiintă întru pomenirea patimilor, tot în asa fel în care omul sătul de hrana bună se îngretosează de hrana proastă care ar fi pusă înaintea lui”. Apoi arată că de nu va urî omul din inimă păcatul, nu poate să se izbăvească de el: „Până când nu ar urî din inimă cu adevărat cineva pricina păcatului, nu se slobozeste de dulceata lucrării lui”. Despre folosul cel mare pe care îl are omul din rugăciunea făcută cu inima, zice: „Cel ce voieste a vedea pe Domnul înlăuntrul său, trebuie să lucreze ca să-si curete inima prin necontenita pomenire a lui Dumnezeu”, pentru că „înfricosător este dracilor si iubit de Dumnezeu si îngerilor Lui, cel ce cu râvnă fierbinte caută în inima sa pe Dumnezeu, noaptea si ziua”.

        Sfântul Isaac Sirul, arătând că cine va ajunge la petrecerea cu rugăciunea curată a inimii, ajunge la capătul tuturor faptelor bune, zice: „Când se va învrednici cineva de petrecerea neîncetată în rugăciunea inimii, a ajuns la capătul tuturor faptelor bune si de aceea s-a făcut locas al Sfântului Duh. Dacă cineva nu a primit cu adevărat darul Mângâietorului, nu poate să petreacă în rugăciunea aceasta si să o săvârsească cu odihnă”.

        Episcopul Sfânt Ignatie Briancianinov, un mare lucrător al rugăciunii inimii, spune că rugăciunea inimii are două perioade, terminându-se prin rugăciunea curată, care este încununată de nepătimire în cei nevoitori, cărora Dumnezeu  a binevoit ca să le-o dea.

În prima perioadă, cel care se roagă este lăsat să se roage numai cu puterile lui proprii; harul lui Dumnezeu, fără îndoială, îl ajută pe cel ce se roagă, însă nu-si descoperă prezenta Sa. În acest timp, patimile ascunse din inimă se pun în miscare silindu-l pe lucrătorul rugăciunii la nevointa smereniei. Biruintele si înfrângerile se înlocuiesc unele pe altele, iar vointa liberă a omului si slăbiciunile lui se arată cu toată limpezimea.

        În a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îsi arată simtită prezenta si lucrarea sa, unind mintea cu inima si dând puterea de a se face rugăciunea fără risipire, cu lacrimi duhovnicesti si cu căldură duhovnicească, din inimă. Acum atentia mintii din timpul rugăciunii atrage inima spre învoire si când se întăreste atentia, învoirea inimii se transformă într-o unire a inimii cu mintea. În sfârsit, în timpul atentiei care s-a unit cu rugăciunea, mintea se pogoară în inimă pentru cea mai adâncă liturghie a rugăciunilor (Sbornic 2, p.263).

Rugăciunea curată

Progresul în rugăciune se poate judeca după obiectul rugăciunii, după concentrarea mai mult sau mai putin desăvârsită si după starea de liniste a sufletului care se roagă. După Sfântul Isaac Sinul, progresul în rugăciune se măsoară după împutinarea cuvintelor si înmultirea lacrimilor (Fil. Rom. I, pag. 144). „Lacrimile din rugăciunea ta, sunt un semn al milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinta ta”.

Sfântul Evragrie recomandă ca mai întâi să ne rugăm ca să ne curătim de patimi, în al doilea rând ca să ne izbăvim de nestiintă si de uitare si în al treilea rând să ne izbăvim de toată ispita si de părăsire (a lui Dumnezeu). (Fil. Rom. I. Pag. 80). Acestor trei feluri de rugăciune, deosebite după cuprinsul lor, le corespunde cele trei faze ale urcusului duhovnicesc: despătimirea, iluminarea si îndumnezeirea.

Rugăciunea curată este rugăciunea desăvârsită, este rugăciunea pe care o face mintea care a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. Prin rugăciunea inimii – rugăciunea curată se întelege unirea mintii cu inima, sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos prin rugăciunea cea de taină. Părintii cei duhovnicesti spun că rugăciunea este respiratia sufletului, fiindcă prin ea omul respiră în Duhul Sfânt. Prin această respiratie a sufletului în Duhul Sfânt, începe în inima omului viata crestină. ( Sbornicul II, p. 423 – 428).

Unirea mintii cu inima, constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii. Atunci se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatii. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si Mireasă, între Hristos si inima noastră. Atunci Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră. Rugăciunea desăvârsită, este rugăciunea curată, pentru că nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate, este constientă că se află în fată cu Dumnezeu.

Dar la această rugăciune ajunge crestinul numai după ce a dobândit libertatea de patimi. Pentru că nici măcar gândurile nevinovate nu mai trebuie să tulbure mintea în vremea rugăciunii desăvârsite.

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la Împărătia Cerurilor”. Această cale strâmtă este viata nevoitoare si ascetică în Dumnezeu spre care se îndreaptă oricine doreste în această lume Împărătia Cerurilor. Viata ascetică naste în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naste înstrăinarea mintii de lume si de vrăjmăsia diavolilor. Sfântul Isaac Sirul arătând folosul simtirilor duhovnicesti ale inimii zice: “Inima care a primit simtirea celor duhovnicesti si a vederii veacului viitor se face cu nestiintă întru pomenirea patimilor, tot în asa fel în care omul sătul de hrana bună se îngretosează de hrana proastă care ar fi pusă înaintea lui”.

Cine reuseste să-si omoare patimile printr-o vietuire nevoitoare, în sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa de lumea aceasta si îl îndeamnă spre împotrivirea si lupta cu diavolii. Iar înstrăinarea de lume si împotrivirea si ura fată de diavoli, nasc nădejdea si încrederea în Dumnezeu. Din acea clipă omul va cere ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-l birui pe diavol. Si cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război cu omul până în ceasul mortii trupesti a acestuia. De aceea si omul cere lui Dumnezeu să-i dea ajutorul si puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului si să se păzească astfel nevătămat de săgetile ascunse si înfricosate. Iar Dumnezeu îi va da ajutor mereu la cererea sa deoarece spune: “Cereti si vi se va da”. Si astfel ajutorul permanent pe care îl cere omul de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul demon, nu este altul decât cercetarea neadormită si neîncetată a rugăciunii mintii si a inimii, care dacă se va da omului de la Dumnezeu Tatăl, va prinde rădăcini în inima curată, asa cum prinde rădăcină sământa care cade în pământ bun. Iar sământa rugăciunii îndulceste mintea, încălzeste inima si dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Asa încât, de acum, sufletul începe să dea roade din rugăciunea inimii mai întâi 30, apoi 60 si la sfârsit 100. Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea inimii, nu se dă omului la o măsură desăvârsită de la început. De multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem, pentru a ne arăta noi stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinti în rugăciune ca la început.

La rugăciunea curată ajunge mintea care nu mai are nici o imaginatie, nici o idee, nici un gând decât gândul fără formă la Dumnezeu. Acum mintea ne nu mai cere decât mila lui Dumnezeu, simtindu-l ca pe Stăpânul de a cărui milă depinde. Dacă i se cere celui ce se străduieste după desăvârsire, să-si facă rugăciunea neîncetat, chiar dacă o pomenire cât mai deasă a numelui lui Iisus nu exclude gândurile nevinovate, aceasta se face ca un mijloc de mentinere a mintii în curătie (Sf. Marcu Ascetul, Fil. Rom. Pag. 304) si pentru că nu poate ajunge nimeni la rugăciunea curată, dacă nu s-a obisnuit să aibă neîncetat pe Dumnezeu în cuget (prin „Rugăciunea lui Iisus”), dacă nu i-a devenit dulceată gândul la Dumnezeu. De aceea rugăciunea curată, este flacăra care se ridică din ce în ce mai des, din focul rugăciunii neîncetate.

Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar si miscarea rugăciunii, căci mintea este răpită de dumnezeirea si măretia Mântuitorului Iisus Hristos, a cărui prezentă o simte. Sfântul Marcu Ascetul spune că starea aceasta se numeste deschiderea inimii, pentru faptul că ea este străbătută de dragostea fată de Iisus (Fil. Rom. I pag. 299).

Sfântul Isaac Sirul arată care este semnul celor desăvârsiti în rugăciunea inimii: “Când se va misca pomenirea lui Dumnezeu în mintea lui, îndată inima se porneste spre dragostea lui Dumnezeu, iar ochii lui izvorăsc lacrimi duhovnicesti cu îndestulare, căci dragostea are obiceiul de a aprinde lacrimi din pomenirea celor iubiti. Unul ca acesta niciodată nu se lipseste de lacrimi, fiindcă nu-i lipseste niciodată prilejul care îl aduce spre pomenirea lui Dumnezeu, astfel încât si-n somn vorbeste cu Dumnezeu. Căci dragostea are obiceiul de a lucra unele ca acestea în această viată”.

Sfântul Isaac Sirianul, fiind întrebat despre semnul celor ce sunt desăvârsiti în curătia inimii, care se face pe cât este cu putintă omului pe pământ, îndeosebi prin rugăciunea curată a inimii spune: “Când va vedea cineva că toti oamenii sunt buni si nu ar vedea pe cineva necurat, acela este cu adevărat curat cu inima”. Unul ca acesta împlineste cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice: “mai înalti decât pe sine a socoti pe toti deopotrivă cu inima curată” (Filipeni 2,3). De asemenea, unul ca acesta ajunge si la cuvântul care zice: “Ochiul cel bun, nu va vedea pe cele rele” (Avraam 1,13).

Căldura si lumina lui Hristos

Postul curătă trupul de lucrarea si de materia poftei celei rele, osteneala trupului mortifică patimile cărnii, iar smerenia adâncă aduce harul dumnezeiesc în inimile noastre. Iar odată venit harul rugăciunii, acesta va lumina sufletul, inima si mintea noastră, cu razele luminoase si strălucitoare ale Duhului Sfânt, care izvorăsc în chip sensibil din Mântuitorul Iisus Hristos.

        Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ce este folositor pentru suflet si ceea ce este vătămător. Si, precum cel ce merge noaptea, având cu sine o lumină, vede drumul si nu se rătăceste, tot astfel si cel care îsi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat si drept, care-l conduce la Hristos, de drumul cel amăgitor si rătăcitor, care-l aduce la diavol si la iadul cel vesnic.

        Când ne îndepărtăm de dragostea sfântă Dumnezeiască, atunci va împărăti în noi dorinta lumii, plăcerea trupească si rătăcirea diavolească. Aceasta înseamnă că de aici înainte vom petrece în desfrânare si în nepurtarea de grijă fată de cele duhovnicesti, având adormită constiinta noastră, iar vederea sufletească va fi întunecată si adormită.

        Dacă suntem depărtati cu duhul de cele ceresti, pentru a putea apoi să ne îndepărtăm de cele rele, de care suntem biruiti si pentru a putea sufletul să-si amintească de cele ceresti cu care are asemănare si pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, este nevoie ca inima noastră să fie zdrobită cu „Rugăciunea lui Iisus”.

        În acest fel, mintea noastră se va uni cu inima, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, precum se uneste făina cu apa si devine pâine, prin lucrarea focului – adică prin lucrarea Harului Dumnezeiesc. Rugăciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se învată prin lucrare practică si nu prin însusirea vreunei teorii cu mintea. De aceea, trebuie să ne rugăm neîncetat (Tesaloniceni 5, 17), în tot locul, dar mai ales în Biserică si în Sfintele Mănăstiri.

Căldura pe care o simt unii trăitori si care se revarsă în inimă de la Dumnezeu, este ca un mir binemirositor. Această căldură începe cu rugăciunea în inimă si se sfârseste cu rugăciunea tot în inimă, dând sufletului sigurantă si roade duhovnicesti. La cei care trăiesc o astfel de lucrare dumnezeiască, din cauza căldurii îmbelsugate, apare o puternică transpiratie, iar din inimă porneste o sfântă lucrare, care miscă mintea la cele dinăuntru, ca să strige des: Doamne Iisuse ! Doamne Iisuse ! Pentru că inima se deschide des, mintea nu poate să zică toată rugăciunea. În aceste momente, de la această sfântă lucrare a rugăciunii, se naste în inimă o frică plină de evlavie si se pogoară în suflet o mare mângâiere de la lucrarea cea sfântă a harului. Inima saltă si din ea izvorăsc lacrimi pline de dulceată duhovnicească. Atunci inima dă în clocot de prea multă lucrare sfântă. Uneori apare o lumină dumnezeiască, care este imaterială si albă si care este atât în exteriorul cât si în interiorul inimii.

        Se petrec în inimă, în acest timp, si alte taine. Mintea vede întreaga zidire si uimită de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti, înaltă slavoslovii din adâncul inimii, care nu se pot descrie în cuvinte. Omul devine astfel îndumnezeit de această miscare harică.

        După aceasta, mintea se răpeste la Cer într-o vedere dumnezeiască, văzând taine înfricosate si preaslăvite.

        Cuviosul Iosif Sihastrul spune: „Cel care are mintea si inima curate, de obicei în vremea rugăciunii, fără programare sau determinare, este cuprins de Lumina imaterială si nezidită, fină si foarte albă, care inundă tot omul interior si exterior”. Însă Lumina aceasta Dumnezeiască nu este ca aceea firească pe care o are soarele sau ca lumina artificială pe care o produc oamenii, ci este o lumină minunată, albă, imaterială, care nu este numai în exterior, precum cea naturală ce înlesneste celor ce au vederea ochilor să vadă în afară, ci Lumina Dumnezeiască, se află si-n interior, înlăuntrul omului, usurându-i greutatea firească a trupului si schimbându-l astfel, încât nu mai stie dacă mai are trup, sau greutate, sau limită.

        Când mintea omului se va curăta si ilumina, pe lângă faptul că ea are lumina proprie, fără adăugirea harului dumnezeiesc, cu care vede de departe pe diavoli, precum spun Sfintii Părinti, însă adăugându-se pe deasupra iluminarea harului Dumnezeiesc, acesta poate rămâne permanent în ea, răpind-o în contemplatii si vedenii, după cum vrea Dumnezeu. Această lumină dumnezeiască cuprinde pe om mai presus de fire, încât acesta nu mai simte nici greutate, nici grosime, nici măcar patimă. Apoi, îi răpeste mintea lui, încotro vrea harul. În acest timp, simturile lui nu mai lucrează si nici mintea, ci urmează numai calea Sfintei Lumini. Nimic altceva nu face decât se minunează. (Bătrânul Sihastru Iosif, Iosif Vatopedinul).

Lumina necreată si lumina diavolului

        Însă să nu încerce cineva să-si nălucească în mintea sa Lumina Dumnezeiască, pentru că îsi va iesi din minti si va ajunge de batjocura diavolilor.

Pocăinta si smerita cugetare sunt arme indispensabile pentru a putea cineva ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-si tină mintea în iad si să nu deznădăjduiască” (ne învată Cuviosul Siluan Atonitul). Întristarea pentru păcate, constiinta păcătoseniei, a nimicniciei noastre si nădejdea în Milostivul Dumnezeu, sunt trăsăturile Ortodoxiei. Trebuie subliniat însă si faptul că nu toti pot trăi în tristete adâncă de păcate, deoarece este necesară o nemaipomenită tărie si mângâiere a harului dumnezeiesc, pentru a nu fi zdruncinati. Însă, pe cât este posibil, trebuie să trăim cu totii această fericită stare. Este, de asemenea, necesară ascultarea de un bătrân (staret). Totul, chiar si cele mai mici lucruri trebuie făcute cu binecuvântarea si călăuzirea lui înteleaptă, mai ales în cazul vederii Luminii necreate. Pentru că atunci când omul umblă singur, fără binecuvântarea trebuincioasă, este ispitit de diavol. El trăieste înlăuntrul său dorinta nesatisfăcută de a vedea Lumina necreată, crezând că acest lucru  reprezintă desăvârsirea si doreste să ajungă la aceasta cât mai repede.

Sfântul Diadoh al Foticeii spune că nevoitorul să nu urmărească să-si trăiască viata ascetică în dorinta de a vedea Lumina necreată – “ca nu cumva să afle satana sufletul gata pentru înselare”. Nevoitorul primeste, în timp ce se roagă, gânduri de la diavoli: cum că în curând va vedea Lumina Necreată. Multă grijă este necesară în această situatie delicată si primejdioasă. El trebuie să se oprească din rugăciune si să se mustre sever: “Cum îndrăznesti, fiind atât de josnic si de ticălos, să-ti doresti a vedea Lumina Necreată !” Cea mai mare primejdie este aceea ca cineva să se considere vrednic a vedea Lumina Necreată (Dumnezeiască). “Vai, că diavolii, ucigasii sufletului meu, vin ca să mă distrugă”. Atunci, imediat darul Duhului Sfânt va alunga pe diavoli.

De multe ori, diavolul, ca să-i satisfacă ambitia călugărului si să-l lege si mai usor, aduce chiar lumină în chilia sa. Nu este însă Lumina Necreată a Duhului Sfânt, ci lumina creată a diavolului. Dar cum pot fi deosebite cele două lumini ? Există mai multe posibilităti de a distinge cele două lumini:

§       Mai întâi, dacă călugărul a ajuns la vederea Luminii, prin ascultare. Calea ascultării desăvârsite este chezăsia că vederea luminii este dumnezeiască.     Atletul rugăciunii trebuie să încredinteze toate întrebările sale, legate de vederea luminii, unui bătrân nepătimitor si care poate deosebi duhurile. Gândul că nu trebuie să-l întrebe pe duhovnic, este de la diavol, care urmăreste să-l tină în întuneric, greseală si robie.

§       În al doilea rând, Domnul a zis despre falsii prooroci: “după roadele lor îi veti cunoaste” (Matei 7, 16). Deosebiri limpezi despre Lumina Necreată si lumina creată sunt date de roadele pe care le aduce în suflet fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet liniste, pace, smerenie si constiinta ticălosiei noastre. Profetul Isaia, când a văzut Slava lui Dumnezeu, a exclamat: “Vai mie, că sunt pierdut ! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze spurcate. Si pe Domnul Savaot l-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6, 5). Dimpotrivă, vederea luminii diavolesti stârneste mândria, slava desartă, gândul că am atins desăvârsirea, judecarea aproapelui. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune: “Cunoaste deci că lucrările harului sunt vădite si diavolul chiar de s-ar preface, nu le poate mânui; nu poate avea blândete, nici răbdare, nici smerenie, nici dispret fată de lume, nici nu poate stinge plăcerile sau patimile, aceasta este numai lucrarea harului”. Lucrarea diavolului este mândria, trufia, lasitatea si orice alt rău.

Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolesti aduce si tulburare. Lucrarea Duhului Sfânt izvorăste pace, curaj si linistea trupului si sufletului, în timp ce lucrarea diavolului deschide drumul fricii si tulburării. Sfântul Isaac Sirul spune că orice tulburare este o ciumă a diavolului, pentru că aceasta transmite celorlalti ceea ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea lui un aducător de pace si aduce pace. În timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare si transmite tulburare si frică.

§       În al treilea rând, sufletul nu acceptă imediat lumina diavolului, ci la început este sovăitor. Vederea Luminii Necreate dă sigurantă si este imediat acceptată. Ea vine pe neasteptate si nu este îndoială dacă este adevărată sau nu.

§       În al patrulea rând, între cele două lumini este diferentă chiar si de culoare. Sfintii Apostoli, care au fost martori pe Muntele Tabor, în timpul schimbării la fată a Mântuitorului Iisus Hristos au spus că: “...a strălucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolesti este mai rosiatică, potrivit mărturiei Sfintilor Părinti.

§       În al cincilea rând, cele două lumini sunt diferite între ele si prin formă. Cei care au privit Lumina Necreată, au văzut-o fără formă, fără chip, într-o formă fără formă (Sf. Simeon Noul Teolog), iar dacă ar lua vreo formă, aceasta ar fi ca discul soarelui: «„ca o lumină rotundă, senină si „dumnezeiască”», fără formă sau chip. Iar cu vederea luminii diavolesti se întâmplă exact invers.

        Sfintii Părinti ne învată să nu ne învoim imediat cu orice incident care se întâmplă în timpul rugăciunii noastre. Numai după multe încercări si cu sfatul duhovnicului să acceptăm ceva, ca fiind de la Dumnezeu. Trebuie să întrebăm duhovnicul despre toate aceste încercări si numai după multe si îndelungi lupte, potrivit harului ce-l dobândim, vom fi în stare să deosebim greseala de adevăr. Otetul si vinul arată la fel, dar se deosebesc la gust. Tot astfel si atletul rugăciunii dobândeste, pe măsura trecerii anilor, priceperea de a simti deosebirea între cele două lumini.

        Sfântul Simeon Noul Teolog arată că Dumnezeu apare ca Lumină Necreată si aceasta aduce în suflet dulceată duhovnicească. Iar ucenicul îsi întreabă duhovnicul care poate să deosebească duhurile si care este cunoscător al lui Dumnezeu, despre ce a văzut si astfel se convinge că a văzut Lumina Necreată.

        Dumnezeu este Lumina Necreată, iar vederea lui Dumnezeu este Lumină si Dumnezeu se descoperă în Lumină. În acele momente, privitorul se minunează, nestiind cine a apărut si neîndrăznind să întrebe: - Cine esti Tu? El nu îndrăzneste a-si ridica ochii, pentru a-I vedea măretia, ci stă tremurând în genunchi, stiind că a apărut cineva… Când ne dăruim lacrimilor pocăintei, nevointei, smereniei, Lumina Necreată ne conduce putin câte putin la cunoasterea lui Dumnezeu.

„Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

„Rugăciunea inimii” de sine miscătoare

Cum a dobândit Sfântul Maxim Kavsocalivitul darul rugăciunii inimii

        Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multă sete de a dobândi rugăciunea inimii si o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Si i-a dat Dumnezeu după inima lui si i-a împlinit dorinta lui. Iată cum s-a întâmplat.

        I s-a arătat lui Maica Domnului si aceasta i-a spus: „Maxime, urcă în Vârful Athonului, pentru a primi darul rugăciunii inimii”. Si a urcat Sfântul si a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat, dar cum a urcat ? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, chinuindu-si trupul, a urcat descult, cu credintă fierbinte, cu smerenie multă si cu netărmurită evlavie. A urcat având inima curată si mintea curătită. A urcat cu nădejde vie si cu căldură în inimă. A urcat până în vârf si a udat pământul cu lacrimi fierbinti si multe.

A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit.

        A coborât, deci, în Biserica Maicii Domnului întristat, dar nu dezamăgit. Si iarăsi a urcat cu mai multă credintă, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame si cu îndoită sete a sufletului si a trupului, cu mai multe lacrimi si cu hotărârea că dacă nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din Vârful Athonului, nici să mănânce, nici să bea apă si nici să de ochilor săi somn, nici amorteală pleoapelor sale, după cum scrie: „Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorteală pleoapelor tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul si trupul tău. Venind dar Hristos împreună cu Tatăl si-au făcut în tine sălas”.

        Acestea erau luptele cele văzute ale cuviosului.

        Dar luptele cele nevăzute pe care le avea cu nevăzuti demoni, cine ar putea să le povestească ?

        Deoarece demonii, când au observat că Sfântul râvneste să primească darul rugăciunii inimii, au ridicat aproape toate cetele diavolesti, pentru a-l tulbura si a-l înfricosa pe sfânt, pentru ca din cauza fricii sfântul să fugă, fără a primi rodul stăruintelor sale. Demonii se năpusteau asupra lui în număr nesfârsit, cu strigăte si zgomote asurzitoare. Si alte nenumărate semne înfricosătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, până ce a primit ceea ce râvnea.

        În Vârful Athonului a coborât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, tinând în bratele sale pe pruncul Iisus, înconjurată de nenumărati îngeri. Iar Vârful Athonului i se părea sfântului mai cuprinzător decât cerurile. Si pe bună dreptate, i se părea astfel, deoarece coborâse acolo Împărăteasa cerurilor, împreună cu Fiul ei si Dumnezeu cel neîncăput de Ceruri.

        Iar Sfântul, văzând cu ochii săi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ si i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură-te, ceea ce esti plină de daruri Marie, Domnul e cu tine. Binecuvântată esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Si atunci Maica Domnului a dat cuviosului, cu preacuratele sale mâini, artos sfânt, pe care, luându-l cu evlavie, cuviosul l-a mâncat.

        Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut nevăzută de la fata Sfântului, iar acesta – în timp ce mânca pâinea sfântă – a simtit în inima sa fierberea si clocotirea rugăciunii. Iar, din acel ceas, si când dormea si când era treaz, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima si luminându-i ochii mintii, ajungând să fie luminat astfel încât vedea cu ochii lui în întunericul noptii atât de bine, ca si când ar fi strălucit soarele în plină zi. Si, de multe ori se ridica si era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur.

        Iar tâlcuirea acestei istorioare ne arată că darul rugăciunii neîncetate a inimii se dă celui care urcă în Vârful Athonului. Adică primeste de la Dumnezeu măsura deplinătătii rugăciunii inimii acela care petrece o vietuire înaltă, neprihănită si curată. Aceasta este o vietuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare si mângâietoare pentru suflet. O vietuire care înaltă mintea la cer, precum este înăltat Vârful Athonului între nori.

        „Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi si îti va fi bine”. Adică, prin suferinte, prin osteneli, prin strădanii si prin celelalte nevointe în care te pui la încercare pe tine însuti, luptând zi si noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus, în aceeasi inimă, pomul rugăciunii duhovnicesti si al cugetării duhovnicesti.

        Prin toate acestea, ti se pregăteste în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat, deoarece nu va flămânzi în veac, trăind el în Hristos si Hristos trăind în el. Atunci va face numai voia lui Dumnezeu, care va fi si voia lui („Iubeste si fă ce vrei” spune Fericitul Augustin”), va avea mintea lui Hristos („Noi, crestinii, avem mintea lui Hristos, iar mintea lui Hristos e Duhul Sfânt” spune Sf. Chiril din Alexandria) si va avea iubirea lui Hristos, căci Hristos trăieste în inima lui („Dacă mă iubiti veti fi în Mine si eu în voi”). Cine ajunge aici este realmente unit cu Hristos.


Întrebări privind practicarea

Rugăciunii lui Iisus

        P.C.Părinte Arhimandrit Mina Dobzeu de la Catedrala Episcopală „Sf. Apostoli Petru si Pavel” din Husi, care are binecuvântarea Sfântului     Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (nr. 7155 / 12.11.1993) ca să predice si să învete în    România despre Rugăciunea lui Iisus.

      Pentru cei care vor să-i adreseze întrebări în scris sau să discute      personal în legătură cu  învătarea si practicarea Rugăciunii lui Iisus, dăm adresa P.C. Sale. Mânăstirile si asociatiile crestin ortodoxe, pot să-l invite pentru a-i învăta si a le răspunde la întrebările referitoare la    practicarea Rugăciunii lui Iisus. ( Arhim. Mina Dobzeu, Mânăstirea « Sf. Apostoli Petru si Pavel », str. Mihail Kogălniceanu nr. 19, cod 6575 Husi, Jud. Vaslui; tel. 035.481694 ).

        De asemenea, întrebări privind practicarea „Rugăciunii lui Iisus” puteti trimite si Părintelui Ieroschimonah Dionisie Ignat din Sf. Munte Athos (Chilia „Sf. Gheorghe” – Colciu, P.O. BOX 25, Karyes 63086, Sf. Munte Athos, Greece);

Precum si Ierodiaconului Paraschiv Cleopa (Mănăstirea Rarău, loc Crucea, Jud .Suceava, cod 5931; e-mail: cristiancleopa@hotmail.ro)

 

        Sau la adresa Asociatiei Pentru Isihasm (OP 4  CP4, 2300 Făgăras, jud. Brasov; e-mail: rugulaprins@go.ro).