V. Mintea si inima

            Sufletul omenesc are în creier puterea ratională si în inimă puterea simtitoare.

            Puterile rationale ale sufletului omenesc sunt în număr de cinci: mintea, gândul, puterea cugetătoare, puterea alegătoare si puterea hotărâtoare.

            Iar puterile senzitive ale omului sunt tot în număr de cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul si pipăitul.

            Persoana, ipostasul uman, cuprinde în el întregul firii: duhul, sufletul si trupul. Omul trebuie să trăiască după duh, duhul fiind partea superioară a sufletului. Toată alcătuirea omenească trebuie să devină duhovnicească ca să dobândească asemănarea cu Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care intră în unire cu Harul primit la Sfântul Botez, si tot el este acela care introduce harul în inimă, centrul firii omenesti, care trebuie să fie îndumnezeit. Fără inimă, care este centrul tuturor lucrărilor, duhul este neputincios. Iar fără duh – mintea rămâne oarbă, lipsită de directie. Deci, trebuie găsită o legătură armonioasă între minte si inimă, pentru a organiza, pentru a zidi persoana umană în har, căci îndumnezeirea este un proces constient.

            Îndumnezeirea presupune o veghe neîncetată a mintii si o strădanie continuă a vointei. Unirea mintii cu inima constă în unirea gândurilor duhovnicesti ale mintii, cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul vol.II, p.148).

Mintea - păzitorul inimii

Mintea omului (ochiul sufletului) este puterea sufletească cu care omul cunoaste si întelege lucrurile. Iar Sfântul Antonie cel Mare spune că: „Mintea care cunoaste pe Dumnezeu, este făclia care luminează sufletul”.

            Puterea si capul sufletului este mintea care, desi este duhovnicească, îsi are locul de petrecere în creierul omului. Mintea este partea cea mai înaltă a firii omenesti, este facultatea contemplativă prin care omul tinde către Dumnezeu. Mintea este partea cea mai personală a omului, principiul constiintei si al libertătii sale.

            Mintea este iconomul sufletului, căruia îi dă hrana pe care tu o oferi. Când are pace si îi dai ceea ce doreste, ea le dă inimii.

            Mia întâi, însă, se curătă pe sine de toate prejudecătile deprinse în lume. Se eliberează de grijile vietii si, spunând continuu rugăciunea, încetează de a mai rătăci precum meteoritii. Atunci s-a curătit, când nu mai aleargă spre lucruri viclene si necurate, despre care auzise si văzuse în lume.

            După aceea, intrând si iesind din inimă prin rugăciune, curăteste drumul si înlătură orice urâciune, viclenie sau necurătie. Astfel, mintea declară război patimilor si demonilor care s-au cuibărit în inimă de multi ani, nestiuti si nevăzuti până atunci si care se hrănesc cu patimile. Când mintea si-a dobândit curătenia cea dintru început, le vede pe toate si ca un câine latră, se luptă cu ele, ca un stăpân si păzitor al sufletului. Având ca armă pe Iisus, îi loveste pe dusmanii diavoli, până reuseste să-i scoată în afara inimii, unde acestia urlă ca niste lupi.

Pentru cei începători se recomandă rugăciunea orală (verbală). Acestea sunt rugăciunile citite din cărtile de pravilă Bisericească (Ceaslov, Acatistier, Psaltire, Sfânta Liturghie, cele sapte laude si ascultarea în viata de obste).

            Sfântul Simeon al Tesalonicului zice că după vârsta duhovnicească a fiecăruia se recomandă si lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii si a inimii. Dacă cineva începe înainte de vreme această înaltă rugăciune a inimii, înainte de a se fi curătit de patimi, se osteneste si se tulbură în zadar. Deci, nimeni să nu încerce să înceapă viata duhovnicească cu rugăciunea contemplativă a inimii, ci cu rugăciunea lucrătoare, care constă în metanii, închinăciuni, rugăciuni din Ceaslov, Psaltire, Acatistier si alte cărti folositoare de suflet, ortodoxe, post, ascultare si smerenie fată de toti. Aceasta formează viata cea lucrătoare, care este potrivită pentru toti crestinii mireni si călugări.

            Iar viata contemplativă, specifică mai ales călugărilor, constă în: paza mintii, lucrarea mintii, rugăciunea mintii, rugăciunea inimii si contemplarea sau privirile cele duhovnicesti ale mintii.

            Paza mintii (trezvia) este un mestesug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveste pe om de gânduri, de cuvinte si de fapte rele (Filocalia 4, Sf. Isihie Sinaitul).

            Lucrarea mintii este atunci când stăm cu atentia în inimă si prin pomenirea lui Dumnezeu înlăturăm orice gând care ar încerca să pătrundă în inimă.

            Rugăciunea mintii este atunci când cineva se întăreste cu atentia în inimă si de acolo înaltă rugăciunea către Dumnezeu. Rugăciunea mintii este rugăciunea făcută cu luarea aminte de sine, fără gânduri, fără imaginatii si cugete rele.

După cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, păzirea inimii înseamnă de fapt păzirea mintii ca să nu plece din inimă: “Tineti inima sub toată paza, ca nu cumva să iasă gândul despre Dumnezeu, ci printr-o pomenire neîncetată si curată să se întipărească în sufletele noastre, ca o pecete, gândul la Dumnezeu”. Pentru cei înaintati în rugăciune această pecete se va numi rugăciunea cea de sine miscătoare. Zice Sfântul Isaac Sirul: „Stai cu luare aminte în inimă si cu frica de Dumnezeu, înaltă de acolo „Rugăciunea lui Iisus”, adică din adâncul inimii tale. Lucrând astfel, asteaptă cu răbdare si cu smerenie zdrobirea inimii, cu un simtământ de pocăintă, până când va veni si se va atinge de inima ta, harul lui Dumnezeu, si va trezi în ea rugăciunea neîncetată, cea de sine miscătoare, care murmură ca un pârâias si care va fi pentru tine ca un paznic care străjuieste inima ta de orice necurătie si primejdie”.

Rătăcirea mintii

           

Iosif Sihastrul Vatopedinu ne învată că rugăciunea ciclică dinlăuntrul inimii nu se teme niciodată de rătăcire. Celelalte rugăciuni presupun o oarecare temere, deoarece apare foarte usor imaginatia.

            Cât de mare este rătăcirea mintii si cât de greu de înteles! Pentru că atunci când harul se apropie de om, mintea - „pasărea”, cum îi spune Avva Isaac - caută să intre peste tot, să încerce totul. Începe cu zidirea lui Adam si ajunge în profunzimi si înăltimi, de unde – dacă Dumnezeu nu-i spune – ea nu se mai întoarce.

Când se înmulteste harul, mintea este răpită în vederea cea dumnezeiască si inima se aprinde de iubirea cea dumnezeiască si arde toată de dragoste dumnezeiască. Atunci, mintea se află în întregime unită cu Dumnezeu, se topeste precum se topeste fierul când se apropie de foc. Natura fierului nu se schimbă, dar atâta timp cât rămâne în foc este una cu focul, iar când se scoate din foc, revine din nou în starea lui naturală de material tare.

            Atunci linistea domneste în minte si pacea se asterne în tot trupul. Atunci omul se roagă cu cuvintele lui si cu rugăciuni alcătuite de el si se urcă la vederea cea dumnezeiască, fără ca mintea să fie închisă în inimă.

            Rugăciunea mintii este făcută pentru a veni harul. Când vine harul, mintea nu se mai împrăstie. Si când mintea rămâne pe loc, foloseste tot felul de rugăciuni, le încearcă pe toate.

            Celelalte feluri de rugăciuni nu sunt gresite, dar se poate cădea usor în greseală, dacă mintea nu s-a curătit pe deplin si primeste fel de fel de imaginatii, în loc de vedere duhovnicească. Dacă pe malul mării se află un izvor de apă curată, atunci când avem furtună pe mare, apa mării se amestecă cu apa curată a izvorului. Oricât de întelept ai fi, nu poti să separi apa curată. La fel se întâmplă si cu mintea, dacă o expunem furtunii gândurilor.

            Si mai ia aminte la următoarele: Demonii sunt duhuri. Sunt înruditi cu duhul nostru si cu mintea. Iar mintea este cea care hrăneste sufletul – pentru că mintea aduce orice vedere si miscare mentală în inimă; iar inima este înselată prin amestec si confuzie, asemenea izvorului care se varsă în mare. Atunci se întunecă si se înnegreste sufletul. Din momentul acela, în locul vederii dumnezeiesti, el primeste continuu numai închipuiri. În felul acesta au apărut rătăcirile si ereziile.

            Când omul se umple de har si este mereu atent si nu se descurajează niciodată, nu are încredere în sine, ci are frică de Dumnezeu cât trăieste, atunci – de se apropie cel rău – întelege imediat că se întâmplă ceva nefiresc, ceva anormal. În această situatie, toate puterile sufletului cer de la Dumnezeu ajutor. Caută pe Cel care a adus toate de la nefiintă la fiintă si care tine totul. Numai Acesta este în măsură să separe ape de ape.

            Si, rugându-te cu lacrimi, înselăciunea dispare si înveti cum să fugi de orice rătăcire. Apoi, trăind de multe ori astfel de experiente, devii ceea ce se cheamă un om practic si fără măsură dai slavă lui Dumnezeu si-I multumesti pentru că Îti deschide mintea ca să cunosti capcanele si mestesugirile celui rău si să te feresti de ele.

            Cel care va fi prins în rătăcire, dacă va face ascultare de un părinte duhovnicesc, poate să scape de rătăcire si de diavol. De aceea vrăjmasul îl sfătuieste si se străduieste mereu să-l convingă să nu se încreadă în nimeni, ci să primească numai propriile gânduri, să creadă numai în puterea lui de a distinge lucrurile si duhurile. Într-un astfel de cuget nesmerit îsi face cuib egoismul, mândria cea luciferică a tuturor celor rătăciti, care nu vor cu nici un chip să renunte la rătăcirea lor.

            Asadar, Domnul Hristos – care este Lumina cea adevărată, să lumineze si să îndrepte pasii tuturor celor rătăciti care nu vor cu nici un chip să renunte la rătăcirea lor.

Inima – rădăcina si centrul vietii

            Sfânta Scriptură arată că inima omului este mai adâncă decât toate (Ieremia 17, 9-10), fiindcă ea poate fi izvorul cel fără de fund al tuturor răutătilor (atunci când nu este păzită cu rugăciune si cu pocăintă), dar poate deveni izvorul tuturor bunătătilor, atunci când este curătită de păcate. Inima este izvorul vietii (Pilde 4, 23). De aceea: „Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

            Inima este cea dintâi născută dintre mădularele trupului nostru. Ea este rădăcina vietii. Inima este centrul vietii si al sufletului nostru. Pentru aceasta si Dumnezeu ne-o cere, zicând: „Fiule, dă-mi inima ta” (Pildele 23-26), iar înteleptul Solomon zice: „Cu toată străjuirea străjuieste inima ta” (Pildele 4, 23). Altfel, inima se face izvor al mortii, în loc de izvor al vietii.

Inima - centrul întreit al puterilor omenesti

1) -       Inima este centrul puterilor firesti ale omului.

a) -            Inima este sediul, rădăcina si izvorul tuturor puterilor firesti ale trupului, adică: puterea hrănitoare, puterea vietuitoare, puterea simtitoare, puterea vietuitoare, puterea atrăgătoare, puterea păstrătoare, puterea prefăcătoare, puterea eliminatoare, etc.

b) -            Inima este centrul tuturor puterilor firesti ale sufletului omenesc:

b.1.   Puterea voitoare

b.2.   Puterea ratională – care este formată din cinci părti: minte, gând care răsare din minte ca raza din soare, cugetare, alegere si hotărâre.

b.3.   Puterea poftitoare, numită si simtire.

b.4.   Puterea mânioasă, numită si mânie.

b.5.   Puterea cuvântătoare (cuvântul lăuntric).

            Puterea cuvântătoare a sufletului nostru se află la două degete orizontale deasupra sânului stâng si tine până la furca pieptului.

            Puterea poftitoare se află în mijlocul inimii si tine până la buric.

            Puterea mânioasă se află în mijlocul inimii.

            Inima, în Traditia Bisericii Ortodoxe, nu este exclusiv sediul vietii afective, ci este si sediul întelegerii (inima = adâncul mintii). O întelegere care presupune si simtire. Inima este centrul omului integral, este locul spiritului si, prin urmare, rădăcina vointei, a simtirii si a cunoasterii.

            Astfel, în conceptia gnoseologică a Bisericii Ortodoxe, inima este punctul de incidentă a prezentei divine si transcende atât viata afectivă, cât si gândirea discursivă care este situată în creier.

            Sfântul Evagrie Ponticul spune că: „Întelegerea, după cuvântul înteleptului Solomon, rezidă în inimă, iar cugetarea în creier”. Acesta este motivul care face ca nevoitorii duhovnicesti să aibă sentimentul nu numai că pătrund, că trăiesc, ci si că înteleg tainele Dumnezeiesti. Întelegerea este un aspect al lucrării mintii în inimă, ceea ce este cu totul altceva fată de speculatia ratională propriu-zisă. Întelegerea singură, rămasă la dimensiunile ei umane, nu va putea găsi niciodată în sine acea suficientă care să-i îngăduie să ajungă la rezultate depline. Lucrarea rugăciunii si a darului Dumnezeiesc îi conferă inteligentei valoare, îi valorifică functia cognitivă, de cunoastere. Mintea care se uneste cu inima, prin actul rugăciunii si darul Duhului Sfânt, depăseste speculatiile filosofice si teologia ratională.

            Mintea nu mai este acum singură, ci este restaurată în functia ei integrală, alături de inimă. Prin Harul Dumnezeiesc, mintea va cunoaste prin inimă. Iar, dacă vom pune la poarta inimii străjer pe minte, adică gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci simturi, iar patimile cele ce ies din inimă le va opri, ca să nu se facă păcate. Deci, paza inimii constă în a pune gândul portar al inimii, pentru a opri orice gând pătimas să intre în inimă.

            Mintea care intră în inimă, la început se simte foarte strâmtorată, ca într-o temnită. Dar, după ce se va deprinde cu această lucrare, se va simti foarte bine, căci mintea are cămară firească inima.

2) - Inima este centrul puterilor mai presus de fire ale crestinului, adică centrul duhovnicesc

            Inima crestinului este centrul duhovnicesc al tuturor darurilor Duhului Sfânt si al tuturor faptelor bune, crestine.

            Darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, pe care l-am primit de la Sfântul Botez, se află în inimă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că: „Împărătia lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru” (Luca 7, 28). Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „... iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă” (Romani 5, 5).

            Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la lucrarea harului lui Dumnezeu în inima crestinului, spune: „Când harul pune stăpânire peste om, El stăpâneste peste toate părtile firii si peste toate gândurile. Căci mintea si toate gândurile se găsesc în inimă si de aceea harul trece, prin inimă, în toată firea crestinului”.

3) -       Inima este centrul puterilor în afară de fire ale crestinului

            Patimile si păcatele se numesc afară de fire, pentru că nu au fost create de Dumnezeu si nici nu au fost de la început în om. Păcatele îsi au sediul tot în inimă, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care zice: „Din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele...” (Matei 16, 19).

            Iar Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumnezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii, aflăm că înainte de Sfântul Botez, harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar diavolul foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63, 6-7). În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul este scos din adâncurile inimii si lucrează asupra crestinului din afară, iar Harul lui Dumnezeu din inimă.

            În inima omului se săvârseste războiul satanei, care, fiind nevăzut, nu-l simt cei mai multi crestini.

            După Sfântul Botez, deci, diavolul este scos din inimă, dar i se îngăduie să lucreze asupra omului prin trup. Când harul lui Dumnezeu părăseste pe om, pentru păcatele săvârsite sau din iconomie dumnezeiască, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind sufletului să caute spre binele dumnezeiesc. Când, însă, prin rugăciune, harul dumnezeiesc pătrunde în inimă, atunci diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii.     Diavolul, rămânând în exterior, va seduce pe om cu mândria, cu slava desartă si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor.

            Sfântul Simeaon Metafrastul spune că: „Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie...”. „După căderea lui Adam din har, cugetele omului s-au făcut pământesti si tind în jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu si bun, s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească Voia Sa cea Sfântă”.

            Există în cei care se îndulcesc cu patimile simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat, diavolesc, sălăsluit în însusi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului ca si cum s-ar afla într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile iadului si să fie nepăsător fată de Biserică si de rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării.

            Sfântul Isaac Sirul ne învată că mintea usor se curăteste prin rugăciune si citit, cu ajutorul Harului Duhului Sfânt, dar tot la fel de usor se întinează prin pofte si păcate. Iar inima cu greu se curăteste de păcate prin faptele bune, crestine, cu ajutorul harului dumnezeiesc, dar si cu anevoie se întinează, deoarece cuprinde si tine în sine simtirile cele dinăuntru.

            Inima este un organ al organelor în trup si mintea se foloseste prin inimă de trup, ca de un organ. Iar Sfântul Macarie cel Mare spune că: „Inima este primul organ trupesc al mintii. Ea este centrul tuturor puterilor sufletului si ale trupului nostru, iar dacă o singură simtire sau putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea ei se întinde si aleargă la inimă”.

            Cum se explică citatul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”? Cu aceleasi lucrări cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa în timpul noptii, când mintea si fortele omului se odihnesc. Si acest lucru îl putem vedea clar din visele noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune că în mare măsură nălucirile noptii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi. Preocupările rele, din timpul zilei, dau nastere viselor rele. La fel se întâmplă si cu faptele bune. Ascetul rugăciunii se gândeste toată ziua la Dumnezeu, prin rugăciune, citit si fapta bună crestină. Amintirea lui Dumnezeu prin faptă, repetarea „Rugăciunii lui Iisus”, este bucuria lui. El face totul, fie că mănâncă, fie că bea, spre Slava lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Este deci normal ca inima lui să se gândească la Dumnezeu si să se roage, chiar si în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel, inima lui este întotdeauna trează.

Deci, inima crestinului este locul în care se lucrează toată dreptatea, dar si toată nedreptatea. Inima este un vas care cuprinde toate patimile, dar, în acelasi timp, se poate găsi în inimă Dumnezeu, Maica Domnului, Îngerii, Sfintii, Visteriile Harului si Viata cea Vesnică.

Mai pe scurt, după faptele crestinului, în inimă se poate afla sau Împărătia lui Dumnezeu, sau Iadul.