IV. Piedicile rugăciunii

Lucrarea părerii proprii

Nimeni nu poate deveni învătat în Rugăciunea lui Iisus, decât dacă începe el însusi această sfântă lucrare sub binecuvântarea unui duhovnic care are rugăciunea inimii.

Sfântul Ignatie Briancianinov, în cartea sa “Experiente ascetice”, vol. I pag 247 spune că, toate felurile de înselare, ale amăgirii de sine si ale înselării de către demoni, vin fie din lucrarea gresită a mintii, fie din lucrarea gresită a inimii. Si din acestea, cea mai răspândită este lucrarea părerii proprii.

Lucrarea gresită a mintii

Lucrarea gresită a mintii duce la înselare de sine si amăgire. Cel înselat cu mintea se socoteste vas al harului dumnezeiesc si dispretuieste mântuitoarele preîntâmpinări ale celor apropiati. Cel care se află în “amăgire de sine” nu mănâncă, nu bea, nu doarme, umblă iarna dezbrăcat si descult, are vedenii, pe toti îi învată si îi mustră cu o nerusinare plină de îndrăzneală, fără nici o dreptate, fără rost, cu înfierbântarea trupească a sângelui si îndemnat de această înfierbântare nenorocită, pierzătoare. Este Sfânt si gata!

De multe ori, prin închipuire de sine, printr-o oarecare sfortare a vointei, poate vedea tot ceea ce doreste. Însă la ei apare si lucrarea demonilor care îsi uneste lucrarea lor cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugându-se lucrare la lucrare, pe temelia liberei vointe a omului, care si-a ales si însusit o orientare mincinoasă. Se stie că la Sfintii lui Dumnezeu, vedeniile li se dăruiau numai si numai prin bunăvointa si lucrarea lui Dumnezeu, si nu după voia omului si propriile lui sfortări. Vedeniile se dăruiau pe neasteptate, rareori, când era neapărată nevoie, potrivit dorintei lui Dumnezeu si nu la întâmplare.

După cum ne învată Sfintii Părinti: “Începutul înselării este trufia mintii, iar roada ei, trufia peste măsură”. Un părinte înselat fiind de diavoli si crezând că împlineste cuvântul Sfintei Evanghelii, si-a tăiat mâna dreaptă si a trimis-o unui staret din altă mănăstire. După aceasta, spunea altui părinte că a văzut în vedenie că mâna a ajuns „Sfinte moaste”, că staretul si părintii o sărută si primeau binecuvântare prin ea.

Nevointa aspră a celor aflati în înselare se însoteste de obicei de o adâncă stricăciune sufletească si după aceasta se poate măsura văpaia care îi mistuie pe cei înselati. Accesele de deznădejde pe care le trăiesc cei înselati cu mintea vor fi din ce în ce mai puternice si în cele din urmă deznădejdea îi va duce la iesirea din minti si în alte cazuri la sinucidere.

Sfântul Maxim Capsocalivitul spunea că: „Cel ce vede duhul amăgirii în vedeniile care îi sunt înfătisate, foarte adesea este supus mâniei si iutimii. Iar buna mireasmă a smereniei, ori a rugăciunii, ori a lacrimilor adevărate nu încap într-însul. Unul ca acesta se laudă mereu cu virtutile sale, este plin de slavă desartă si se dedă într-una, fără frică, patimilor viclene”.

Durerile de cap si de inimă. Când credinciosul se află la începutul practicării „Rugăciunii lui Iisus”, el simte o durere în cap si în inimă, ca parte a noilor sale lupte duhovnicesti. Durerea aceasta este normală si apare datorită faptului că mintea nu este obisnuită cu această lucrare a rugăciunii. Ea poate apărea si datorită pozitiei corpului.

            Dar, de multe ori, diavolul se foloseste de această durere a inimii, pentru a-l opri pe credincios din lucrarea rugăciunii. Deci, când simte această durere în cap, credinciosul trebuie să stăruie în rugăciune.

            Când simte durerea în inimă, nevoitorul trebuie să cumpănească si să întrebe un duhovnic sporit în rugăciune, dacă nu a înaintat cumva prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăsesc puterile.

            Durerile din inimă trebuie să-l ajute pe credincios, arătându-i locul unde să-si concentreze mintea, ca să ajungă astfel la rugăciunea netulburată a inimii.

            Trebuie să stăruim atunci când mintea este tulburată, pentru că imediat după aceea începe curătirea. Lacrimile care izvorăsc din ochii nostri, ne indică acest lucru.

            Mintea noastră începe să se curete si să se coboare în inimă si atunci încetează si suferinta. Nu trebuie să ne oprim din rugăciune dacă avem durere în inimă. Pentru că diavolul, care este extraordinar de viclean, mincinos si ticălos, ne seamănă în mintea noastră tot felul de gânduri, pentru ca să ne întrerupă rugăciunea.

            Atletul rugăciunii stie că vrăjmasul diavol este cel care îi sopteste: „Opreste-te din rugăciune. Altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă !”.

Era un frate, care de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri si de dureri de cap. Dar el spunea: „Iată că sunt bolnav, pe patul de moarte, asa că mă voi scula si voi face rugăciuni înainte de a muri”. Deci, astfel gândind, fratele s-a ridicat la rugăciune si imediat ce a sfârsit de spus rugăciunea, s-a îndepărtat fierbinteala. Si iarăsi, din nou asa gândind, fratele s-a ridicat si a făcut rugăciune si l-a biruit astfel pe cel rău.

De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice durere.

Lucrarea gresită a inimii

Sunt pline de trufie dorinta nechibzuită si năzuinta de a vedea vedenii cu o minte necurătită de patimi, neînnoită si nerezidită de către Duhul Sfânt. Dar tot asa de pline de trufie si nechibzuite sunt dorinta si năzuinta inimii, de a se îndulci de simtiri sfinte dumnezeiesti înainte de a se curăti de păcate. După cum mintea necurată, care doreste a vedea descoperiri dumnezeiesti, si neputând a le afla, si le alcătuieste prin închipuire de sine, de multe ori fiind ajutată de diavoli si astfel se înseală si se amăgeste cu ele, tot asa si inima necurată, dacă se va sili a gusta dulceata dumnezeiască si alte simtiri duhovnicesti, nu le va găsi în sine si se va amăgi si însela pe sine si intrând pe tărâmul minciunii, se va împărtăsi de lucrarea diavolească, supunându-se înrăuririi lor si lăsându-se robită de stăpânirea lor.

O singură simtire dintre toate simtirile inimii necurate, poate fi întrebuintată la nevăzuta slujire a lui Dumnezeu: întristarea pentru păcate, pentru cădere, pentru necurătie si pentru pierderea sufletului. Această stare se numeste: pocăintă, plâns si străpungere a inimii. Despre aceasta avem mărturie în Sfânta Scriptură: “Dacă ai fi voit jertfă, Ti-as fi dat; arderile de tot, nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 17 – 19). Această jertfă (a duhului umilit, a inimii înfrânte si smerite) îndepărtează, în chip firesc, aducerea celorlalte jertfe. Simtământul de pocăintă, face să amutească toate celelalte simtăminte necurate. Pentru ca jertfele celorlalte simtăminte să se facă bineplăcute lui Dumnezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse harul lui Dumnezeu peste noi. Să ne îngrijim a ne înnoi prin pocăintă. „Atunci va binevoi Dumnezeu jertfa dreptătii, prinosul si arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău vitei” (Psalm 50 ,20). Acestea sunt simtirile renăscute prin pocăintă, ale crestinismului înnoit prin Duhul Sfânt.

De aceea cea dintâi poruncă dată de Mântuitorul Iisus Hristos tuturor oamenilor este POCĂINTA. “Pocăiti-vă că s-a apropiat Împărătia Cerurilor” (Matei 4, 17). Cel ce s-a milostivit de sine, îmbrătisând pocăinta, se va face milostiv si fată de aproapele. De aceea dascălii Rugăciunii lui Iisus recomandă încălzirea inimii si pogorârea mintii în inimă prin pocăintă.

Dar a lua inimii simtământul de pocăintă poruncit ei de către Dumnezeu, care îi este, în chip firesc si logic, neaparat trebuincios si a te strădui să descoperi în inimă, în pofida rânduielii si asezămintelor dumnezeiesti, acele simtiri care trebuiesc să se ivească în ea de la sine, dar după curătirea prin pocăintă (si care au un alt caracter), aceasta este o mare greseală în practicarea rugăciunii lui Iisus. Despre acest caracter al simtirilor duhovnicesti, omul trupesc nu poate să-si facă nici o închipuire, întrucât simtirile plăsmuite, se întemeiază întotdeauna pe simtămintele cunoscute ale inimii, care nu cunoaste decât simtirile trupesti. O asemenea inimă nici nu stie că există simtiri duhovnicesti. În această nenorocire cad cei ce se nevoiesc la rugăciune fără pocăintă, încercând să atâte în inimă iubirea de Dumnezeu (care ar fi însă o iubire artificială, fără suport, fără să fii îmbrăcat în „haina de nuntă” a Duhului Sfânt, ceea ce Dumnezeu nu acceptă), să simtă desfătare si extaz. Acestia dau singuri apă la moara căderii lor, se fac străini de Dumnezeu si părtasi cu Satana si cu timpul se umplu de ură împotriva Duhului Sfânt.

Acest fel de amăgire este înspăimântător, si este la fel de pierzător de suflet ca si închipuirea de sine, dar mai putin vădit. Desi rareori duce la nebunie si sinucidere, însă strică fără îndoială si mintea si inima.

Pe aceasta Sfintii Părinti au numit-o “părere”. La acest fel de înselare se referă si Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Nimeni dar să nu vă însele printr-o prefăcută smerenie si printr-o fătarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut si îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Col.4, 18). Cel care se află într-o astfel de înselare, alcătuieste despre sine “părerea” că ar avea numeroase virtuti si merite si că ar fi plin de Darurile lui Duhului Sfânt.

Cel aflat într-o astfel de stare se găseste pe de-a-ntregul de partea tatălui închipuirii si minciunii - diavolul. Cel care se roagă silindu-se să descopere în inimă simtirile omului duhovnicesc, dar neavând pocăintă, va avea parte de simtirile trupesti la care se va adăuga si lucrarea diavolească. Socotind astfel gresit simtirile trupesti si cele din lucrarea diavolească ca izvorâte din har, el se va forma si se va întări în aceste păreri mincinoase. În mod firesc dintr-o asemenea nevointă gresită va lua nastere amăgirea de sine si înselarea diavolească.

Dintre simtirile sufletesti si trupesti ale inimii amintim: Duhul mândriei, al Slavei desarte, al desfrânării, al mâniei, al ereziei... Un părinte spunea rugăciunea lui Iisus cu duh de mândrie, folosind o metodă psihotehnică de concentrare. Când la această lucrare a sa se adăuga si lucrarea diavolească, se forma un duh de mândrie iar părintii cei duhovnicesti pentru a scăpa de el, se îndepărtau la câtiva kilometrii distantă de mănăstire.

Yoginii români care practică yoga si “rugăciunea lui Iisus” si fac desfrânări si alte blesteme trupesti, cred că simtirile si vedeniile pe care le au sunt de la Dumnezeu. În realitate sunt simtirile păcătoase ale inimii si împărtăsiri de lucrările diavolesti. Cei care vor să afle simtirile duhovnicesti ale inimii trebuie să meargă si să se roage în mănăstirile unde se află părinti duhovnicesti care au ajuns la rugăciunea inimii. Acolo, pe măsura pocăintei si a curătirii se vor împărtăsi de simtirile duhovnicesti ale inimii.

Să fie foarte limpede:

Cel ce socoteste că are lucrări duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, cel care se măguleste si se desfătează cu “părerea” va îngrădi astfel lucrărilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului dumnezeiesc, intrarea în el si va deschide larg poarta pentru îmbolnăvirea prin păcate si pentru demoni.

*

*   *

“Părerea” este alcătuită din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase. Pentru cei molipsiti de “părere” nu mai există nici o putintă de sporire duhovnicească pentru că ei au nimicit pe altarul minciunii, însăsi principiile pe care se întemeiază lucrarea mântuirii sale, si anume felul în care el priveste adevărul. Cei care bolesc de o astfel de înselare, sunt beti de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o lucrare harică. Ei sunt pătrunsi peste măsură de cugetări semete si de trufie, dar par smeriti în ochii multora care judecă după arătare si nu pretuiesc lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul Iisus Hristos. (Matei 7, 16; 2, 33) si cu atât mai putin, după simtul duhovnicesc de care aminteste Sfântul Apostol Pavel (Evrei 5, 14).

Sunt si stări duhovnicesti, care vin din harul dumnezeiesc, în care crestinul gustă dulceata si bucuria duhovnicească, stări în care se descoperă tainele crestinătătii si se face simtită în inimă sălăsluirea Duhului Sfânt, stări în care nevoitorul lui Hristos se învredniceste de vederi duhovnicesti. Acestea se ivesc la cei care au atins desăvârsirea crestină, care s-au curătit si pregătit mai înainte prin pocăintă. Lucrarea treptată a pocăintei se face arătată îndeosebi prin toate felurile de smerenie si îndeosebi prin rugăciunea adusă din sărăcia duhului si din plânsul care slăbeste în om treptat lucrarea păcatelor.

Atunci când patimile slăbesc (si aceasta se întâmplă cel mai adesea spre sfârsitul unei vietii crestinesti), atunci încep să apară putin câte putin stările duhovnicesti care se deosebesc de stările alcătuite de către: “părerea de sine”. Mai întâi intră în casa sufletului plânsul cel din har, care o curăteste si o luminează pentru primirea darurilor dumnezeiesti, care urmează plânsului, potrivit asezămintelor legii duhovnicesti.

Omul trupesc nu poate nicidecum să-si închipuie stările duhovnicesti. Cunoasterea acestor stări se află numai prin “cercare”. Iar Darurile Duhovnicesti sunt împărtite cu dumnezeiasca întelepciune, care veghează, ca vasul cel cuvântător (crestinul) ce trebuie să primească în sine darul, să poată primi în sine fără vătămare puterea dumnezeiască (Matei IX, 7). În timpurile noastre darurile duhovnicesti sunt împărtite cu cea mai mare iconomie de Dumnezeu, pentru neputintele de care este cuprinsă astăzi crestinătatea.

Darurile dumnezeiesti slujesc aproape numai spre a îndestula trebuintele mântuirii. Dimpotrivă “părerea” îsi cheltuieste “roadele” sale, cu o risipă neistovită si cu cea mai mare grăbire.

Semnul de obste al stărilor duhovnicesti este smerita cugetare si adânca smerenie, unită cu gândul crestinului că este mai prejos decât toti, având dragoste evanghelică fată de orice semen. În schimb cel înselat în “părere” îl proslăveste pe Dumnezeu, numai cu scopul de a se proslăvi pe sine, asa cum a făcut fariseul. Unii dintre cei înselati se înfrânează de la înrobirea grosolană fată de patima dulcetii, dar asta numai pentru că în ei precumpăneste păcatul păcatelor, mândria.

Din înselarea numită “părere” au apărut urmările pierzătoare: ereziile schismele, necredinta si hula. Nefericita urmare văzută a acestora este lucrarea gresită si vătămătoare pentru sine si pentru aproapele, un rău care oricât ar fi de limpede si de întins, este putin băgat în seamă si înteles.

Deci toate felurile de înselare, ale amăgirii de sine si a amăgirii de către demoni vin fie din lucrarea gresită a mintii, fie din lucrarea gresită a inimii. Iar cea mai răspândită este lucrarea “părerii”.

De aceea se poate face legătura între starea de amăgire de sine si înselare si întocmirea sufletească a acelor crestini care, lepădând deprinderea Rugăciunii lui Iisus si îndeobste lucrarea mintii, se multumeste doar cu rugăciunea cea dinafară, adică doar a lua parte la toate slujbele bisericesti si a împlini fără stirbire pravila de la chilie, care este alcătuită doar din cântare de psalmi si de rugăciuni, făcute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scăpa de “păreri”. Semnul că “părerea” s-a furisat în acesti crestini se arată atunci când ei încep să creadă despre sine că vietuiesc cu luare aminte si adesea îi dispretuiesc pe ceilalti cu trufie, vorbind lucruri urâte despre ei si se socotesc vrednici de a fi păstori duhovnicesti, asemănându-se prin aceasta orbului care se apucă să arate calea altor “orbi”.

Orice rugăciune făcută cu buzele si cu glasul este rodnică numai atunci când este unită cu luarea aminte – lucru foarte rar întâlnit, pentru că luarea aminte se deprinde mai înainte de toate prin lucrarea Rugăciunii lui Iisus.

Înselarea  diavolilor

Armele diavolilor

            Când ne rugăm, diavolul luptă asupra noastră cu înversunare. De ce ne războiesc diavolii si prin ce metode? Din Patericul Egiptean aflăm:

„L-au întrebat pe avva Agathon fratii, zicând:

   -        Care faptă bună întru petrecere are mai multă osteneală ?

Zis-a lor avva Agathon:

   -        Iertati-mă, dar socotesc că nu este altă osteneală mai mare ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieste omul să se roage, atunci voieste vrăjmasul diavol să-l întrerupă pe el. Căci diavolul de nimic altceva nu se împiedică, fără numai de către rugăciunea cea către Dumnezeu. Si toată petrecerea pe care o va face omul rămânând întru dânsa, dobândeste odihna, iar rugăciunea, până la suflarea de pe urmă, are trebuintă de nevointă”.

            Sfintii Părinti ne învată că omul se găseste, dacă nu întotdeauna sub stăpânirea demonilor, atunci în orice caz sub înrâurirea si permanenta lor vrăjmăsie. Demonii se învârtesc mereu în jurul sufletului nostru si încearcă prin orice mijloace să facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simtiri – când obiectul păcatului este aproape, fie prin imaginatie – când obiectul păcatului este departe, sau prin răzvrătirea trupului.

Tacticile dusmănoase ale celui rău sunt cel mai evident prezente în timpul rugăciunii. Cei care se angajează în acest război duhovnicesc, văd pe diavoli luptând împotriva lor, cu furie, la fiecare pas. Îi văd folosindu-se de toate mijloacele, ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu. Sfântul Marcu spune: „Când diavolul vede că mintea se roagă în inimă, atunci stârneste ispite mari si răutăcioase. El urăste de moarte pe oameni si ura lui creste atunci când vede că oamenii tind să devină îngeri trupesti prin rugăciune si să ocupe locul lor din Cer, de unde au căzut ei”. Scopul „Rugăciunii lui Iisus” este ca să-L aducă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în inimile noastre si Împărătia lui Dumnezeu să lumineze scânteia harului ce este acum acoperită de cenusa păcatului. Este împlinirea strigătului: „Vie Împărătia Ta !”.

Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolii, în acelasi timp, se pregătesc de luptă si atacă. Însă, pustnicii sunt obisnuiti cu aceste ispite si nu se înspăimântă când acestia atacă. Diavolul caută să distrugă unitatea. El întruchipează spiritul distrugerii permanente si este începătorul ereziilor. Dumnezeu vrea să unească, iar diavolul vrea să despartă. Dumnezeu vrea ca să salveze, iar diavolul vrea ca să distrugă. El vrea ca să-l facă pe om să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu si împotriva Dumnezeiestii Biserici Ortodoxe.

Inima este întunecată de norul păcatului si lucrarea diavolilor din ea. Pe suprafata inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai Energia Necreată a Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită cu sufletul) diavolul si-a proclamat autoritatea si stăpâneste totul. Câteodată pustnicii îsi simt inima ca pe o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice sunt animale ce urlă. Sfântul Grigorie Palama spune că astfel omul care este sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, după har, devine asemenea fiarelor sălbatice. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, atunci când mintea a asimilat preadulcele nume al lui Iisus, ne străduim ca Mântuitorul Iisus Hristos să coboare în inimă, în toată Slava Sa si să alunge pe diavol, care, după ce a acoperit harul ce-l găseste acolo, întunecă din nou sufletul nostru, cu diferite patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenta lui Hristos, primind „har peste har”. Asadar, cu cât Domnul coboară mai mult în inimă, cu atât diavolul dispare cu urlete si dureri. Să ne amintim de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a zis: „Duh surd si mut, îti poruncesc: Iesi din el si să nu mai intri în el. Si răcnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit” (Marcu 9, 25-26). Este normal ca diavolul să strige, să urle si să răcnească pentru că Domnul a venit „să strice lucrările diavolului” (1Ioan 3, 8). Sfintii Părinti învată că precum la răsăritul soarelui fiarele se ascund si fug în pesteri si în stânci, în culcusurile lor, în acelasi fel diavolii fug si se ascund, când soarele harului răsare în inima noastră.

Ei urăsc pe oameni si continuă să-i atace dinafara inimii, spre a obtine victoria asupra credinciosilor, prin toate mijloacele, pentru ca apoi să se reîntoarcă în inimă. Când harul lui Dumnezeu este ascuns: „Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el” (Matei 12, 45).

Imaginatia este cea mai vicleană armă a lui satan: să imagineze trecutul si viitorul, să imagineze lucrările cele bune, să le imagineze pe cele rele. Multime de gânduri vin si preocupă mintea, încât aceasta încetează să mai mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să facă pe om să nu mai arate interes pentru Dumnezeu si să nu-si mai exprime dragostea. În primul rând îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greseli pe care le-a comis în viata lui, în trecutul îndepărtat si cel apropiat.

Atacurile fizice ale diavolilor

O stăruintă deosebită este necesară în cazul somnului. În Sfântul Munte sunt Părinti care si-au făcut un scaun cu un picior si, când adorm, cad la pământ si astfel se trezesc. Iar altii, se plimbă prin chilie, cu un vas plin cu apă.

Atletul rugăciunii trebuie să se opună trândăviei si fugii de realitate si să aibă si multă răbdare. Răbdarea este necesară si când înfrunti atacurile personale:

- Se pot auzi voci, zgomote, sunete înfricosate, provocate de diavoli, ca să te întrerupă în rugăciune.

- Alteori, diavolul se apropie de tine si te cuprinde o frică teribilă, care nu se compară cu frica pe care o simtim în prezenta criminalilor. Pentru că însusi iadul se apropie.

- Diavolul ia forma diferitelor animale, ca să-l înspăimânte pe nevoitorul crestin. Alteori, diavolii apar tinând foc în mână si amenintă să-l ardă pe nevoitor.

Alteori, în timp ce atletul rugăciunii repetă „Rugăciunea lui Iisus”, stând pe un scăunel, el simte două mâini gata să-l sugrume. El simte o strâmtoare puternică care nu-l lasă să continue rugăciunea. Desi începe „Rugăciunea lui Iisus”, el nu poate continua după cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu să înceapă cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie, dar imediat ce reuseste să pronunte, cu mare greutate, întregul cuvânt, diavolul dispare (pentru unele persoane este recomandabil să cânte în gând rugăciunea, pentru că astfel, în spatiul dintre cuvintele rugăciunii vor pătrunde mai greu alte gânduri).

Alti călugări povestesc că diavolii organizează chiar atacuri în masă, ca să-i înspăimânte, să-i intimideze si să-i sperie. Mai ales atunci când călugării se pregătesc de priveghere. Iată de ce este importantă privegherea. Privegherea arde pe vicleanul diavol, distrugându-l. De aceea vicleanul diavol întinde tot felul de curse, ca privegherea să nu aibă loc, sau ca monahii să nu vină la priveghere.

Nu trebuie să ne gândim că suntem păcătosi si diavolul nu se mai uită la noi. Acest gând poate fi folosit de vicleanul diavol împotriva noastră.

De multe ori, diavolul apare si vorbeste cu atletul rugăciunii. Îl provoacă si încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori, îl învinovăteste. Alteori îl laudă. Uneori îl ironizează, alteori interpretează anumite fapte gresit. Cel neexperimentat în această luptă duhovnicească începe să vorbească cu diavolul si răspunde la întrebările si momelile lui. Dar aceasta este o greseală, mai ales la începători, pentru că cei fără de experientă, în aceste situatii, sunt învinsi – chiar dacă pare că diavolul este pus pe fugă de replicile lor. Confuzia si teama rămân. Mai târziu, când îsi amintesc această întâlnire si tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremurati si tulburati. Sfintii Părinti învată - pe cei ce nu au experientă si puterea necesară – să nu răspundă. Ei trebuie să fie indiferenti la vrăjmasul diavol si să-l dispretuiască. La fel trebuie să facă si cu războiul gândurilor.

Dispretul împotriva diavolului si stăruinta în „Rugăciunea lui Iisus”, sunt cele mai importante arme. Avem nevoie să stăruim în „Rugăciunea lui Iisus”, în timpul acestor ispite si, în general, avem nevoie să rămânem într-o stare de rugăciune. Să postim, să priveghem si să muncim cu dreaptă socoteală. Toate acestea duc la smerenie. Dar, toate acestea trebuie să le facem cu binecuvântarea duhovnicului.

Războiul nevăzut

Nicodim Aghioritul spune: Precum atunci când sunt chemati la război, oamenii lasă toată grija cea lumească, asa si crestinii începători în cele duhovnicesti, lasă toată grija cea lumească pentru Împăratul lor, Iisus Hristos, si îsi caută un duhovnic iscusit. Adică nu mai stau la îndoială între pretul acestei lumi întregi, dacă le-ar da-o cineva, si pretul sufletului îndumnezeit pentru viata cea vesnică. Trebuie, deci, să aibă un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovnicesti, tot ceea ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la o mai mare cădere decât patimile.

Deci, de îndată ce începătorul duhovnicesc leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, va da de războiul gândurilor. A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Iar dacă sunt vremuri fără furtună, aceasta este după rânduiala Prea Înduratului Dumnezeu. Diavolul caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri rele nu trebuie, însă, să descurajeze pe începător. Toată grija lui trebuie să fie aceasta: să nu primească nimic din cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti (gândurile rele) să intre si să se facă bărbati, căci greu îi va mai putea scoate. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatra Hristos, prin „Rugăciunea lui Iisus”, pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă (Psalm 136, 9). Cei începători pot vedea cum numele Mântuitorului Iisus Hristos îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi datorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de a nu se sui cu mintea în văzduhul mândriei, pentru că acolo bat diavoli mari si îi rup aripile.

Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre focul păcatelor în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii, nevointa este mare, pentru altii usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei care nu judecă pe nimeni si au gânduri bune pentru toti oamenii, Mântuitorul Iisus Hristos le spune că: „fără de nevointă intră în Împărătia Cerurilor”.

Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci un vrăjmas îi va semăna neghina în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atentie mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcină, iar locul lor ars cu lacrimi de pocăintă, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut diavolii patimilor, nu este cu putintă de a ajunge în ceata a doua, a luptătorilor celor sporiti.

Până ce cu desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde zăceau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.

Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să fie inima lor prinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura lor avutie au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un crin în pustie.

Celor din ceata sporitilor (treapta iluminării), după ce au fost întăriti în Dragostea Dumnezeiască si au deprins mestesugul luptelor duhovnicesti, le îngăduie Dumnezeu lupta cu diavolii. Cei ajunsi în această treaptă a desăvârsirii crestine se află sub semnul fecioriei, al celor care s-au întors la starea de copil fără de patimă, căci „prunc ni s-a arătat nouă Iisus Hristos, iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El”. Luceafărul de dimineată va răsări în inimile lor (2Petru 1,19), căci Dumnezeu este Lumină. Iar Sfântul Prooroc Isaia spune: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile si tămăduirea ta se va grăbi (Isaia 58, 8).

Cei din ceata desăvârsitilor, care au ajuns în treapta îndumnezeirii, bat război cu diavolul si îl ard necontenit, cu sabia Duhului Sfânt (rugăciunea). Dar, nu spre diavoli au cei desăvârsiti atintită privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol, într-un rug nearzător si fiind strămutati de Dragostea lui Dumnezeu cu mintea în patria cerească, ard pe stăpânitorul lumii acesteia – diavolul, în inimă, cu sabia de văpaie a Duhului Sfânt. Lumina Dumnezeiască creste tot mai mult în inima lor, iar pruncul Iisus se face bărbat desăvârsit si vine plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-le astfel smerenia Sa, ca pe un Botez. Acum însă, vine si satana cu ispita sa: „Nu cumva avem o părere înaltă, pentru îndrăznirea pe care o avem fată de Dumnezeu ? Cu un cuvânt: Nu cădem în mândrie?”  Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti, ca un soare al dreptătii. Si, precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător, până la moartea pe Cruce, de Părintele Său, asa si în cei desăvârsiti, vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai desăvârsite lepădări de sine. Astfel, vointa noastră se face smerenie, căci – după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul: „Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie”.

Dar are diavolul un duh – duhul minciunii (căci al lui Dumnezeu este Duhul Adevărului) si cu duhul minciunii ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi iubesc viata viitoare? Si vicleanul diavol îi arată îngeri de lumină (2Corinteni 11, 14). Aici este bine-stiută o deosebire sigură între cele două duhuri. Ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită. Lumina Duhului Sfânt e Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentru că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de sfintenia lui Dumnezeu. În Lumina Adevărului ne vedem multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si al păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea, judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd, dar mostenesc Raiul primind în dar mântuirea.

Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe când lumina cea adevărată ne arată păcatele noastre si din ele ne smerim până la Iad, duhul minciunii – cu lumina lui – ascunde păcatele din ochii mintii noastre, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel care pătimeste aceasta să se creadă fără de păcate si că este mântuit. Înselati sunt cei mândri, care – închisi în nestiinta lor – sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai dinafară al mândriei.

Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află în ei toate păcatele oamenilor (Galateni 6, 2-10). În inima lor străbate durerea, suferă pentru durerile oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde cu darul Duhului Sfânt lumea, care cutremură portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua, prin durere.

Pe măsura sporirii darurilor dragostei dumnezeiesti în noi, pe aceiasi măsură, diavolii aprind văpaia de ură asupra noastră. Dar, dacă îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, El va lupta pentru noi crestinii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor, îl vor părăsi prietenii si i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmasului. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărti de Dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări si suferinte, în care îl curăteste Dumnezeu pe om, când însusi El se ascunde, din Dragostea sa Dumnezeiască, si lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care vor căuta să-l înghită. De Dragostea lui Dumnezeu, însă, nimic nu-l mai desparte. El spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărti pe noi de Dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”

Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de înjunghiere”. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne iubeste. Căci, sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de Dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru (Romani 8, 35-39). Iată ce trebuie să fie omul după fire – un dumnezeu după har (Psalm 91, 6).

Să nu ne spăimântăm deci de acest război împotriva satanei căci este un război duhovnicesc al cărui scop este mântuirea sufletului, iar mântuirea sufletului trebuie să fie principala grijă a crestinului. Acest război este „lupta noastră, nu împotriva cărnii si a sângelui, ci… împotriva stăpânilor întunericului acestui veac si împotriva duhurilor răutătii de sub cer” (Efes. 6, 12). „Câmpul de bătălie este inima noastră… Durata războiului este toată viata noastră” (Nicodim Aghioritul). „Nu ne luptăm trupeste… armele luptei noastre nu sunt trupesti” (2Cor.10, 3-4). „Stati deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul si îmbrăcându-vă în platosa dreptătii, încăltati picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luati pavăza credintei, cu care veti putea stinge toate săgetile arzătoare ale vicleanului. Luati coiful mântuirii si sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes.6, 14-17).

Numai după biruinta în acest război (singurul război sfânt!) vom putea auzi „Pacea Mea o dau vouă” si „Slava Mea o dau vouă”. „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii care este în mijlocul Raiului lui Dumnezeu… nu va avea moartea cea de-a doua (a sufletului)… îi voi da să sadă cu Mine pe tronul Meu…” si va vedea un cer nou si un pământ nou (Apoc.2:7,11; 3:21; 21:1)

Greseli în practicarea „Rugăciunii lui Iisus”

            Iată câteva din greselile care pot apărea în practicarea „Rugăciunii lui Iisus”:

·         Ca si-n muncile trupesti, în practica rugăciunii crestinul trebuie să aibă dreaptă socoteală. Altfel, postul aspru, asceza peste măsură, pentru a primi darurile dumnezeiesti, îl vor duce pe nevoitor la mândrie si chiar la iesirea din minti;

·         Există unii oameni care practică „Rugăciunea lui Iisus” cu scopul principal de a ajunge în scurt timp la vederea Luminii Dumnezeiesti, si astfel îsi pierd râvna si deznădăjduiesc. Nevoitorul trebuie să stie că acest lucru nu se întâmplă imediat si că această luptă durează multi ani. Dumnezeu nu trece peste vointa noastră, deoarece suntem persoane si avem vointă liberă, dar nici noi nu trebuie să fortăm libertatea lui Dumnezeu, pentru că si Dumnezeu este Persoană si vine la noi atunci când crede că este cu cuviintă, atunci când El vrea, conform planului Lui de mântuire (a lumii si a fiecărei persoane în parte);

·         Altă greseală este să dăm prea mare importantă metodelor psihotehnice de practicare a „Rugăciunii lui Iisus”. Aceste metode, precum sunt: inspiratia si expiratia, bătăile inimii, sunt doar metode generale, ca să ne adunăm mintea si să o eliberăm de elementele străine naturii sale. Aceste metode nu sunt miraculoase, dar ne sunt de folos, căci evită împrăstierea mintii. Când mintea ajunge să fie concentrată si tinută cu usurintă înlăuntrul ei, atunci toate aceste metode auxiliare devin netrebuincioase.

·         Alte greseli apar atunci când vrem să trecem repede de la o treaptă a rugăciunii la alta.  Unii oameni, sărind peste prima treaptă, trec direct la a doua si nu reusesc prea mult. Altii sar de la prima treaptă la a treia, unde înaintează mai ales pe respiratie. În acest caz inima trupească s-ar putea să sufere si acest lucru poate duce la încetarea „Rugăciunii lui Iisus”. Nu este o boală, bineînteles, dar totusi este posibil ca această lucrare sfântă să se oprească.

·          O altă ispită a „Rugăciunii lui Iisus” este cea legată de lacrimi. Atunci când „Rugăciunea lui Iisus” rămâne în minte, ochii varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu. Rugăciunea poate continua foarte bine si fără de lacrimi. Asadar, nu trebuie să deznădăjduim în absenta lacrimilor, pentru că ele vor veni atunci când va îngădui Dumnezeu. Si chiar dacă suntem inundati de ele, nu trebuie să le dăm mare atentie si nici să arătăm altora aceste stări (cu exceptia duhovnicului). Practica ascetică spune că atunci când vorbim despre astfel de stări, ele încetează imediat si este nevoie de mult timp pentru a le dobândi din nou.

De asemenea, nu trebuie să ne gândim prea mult în ce stadiu al rugăciunii suntem. Pe orice treaptă am fi trebuie să continuăm cu smerenie. Totodată, nu trebuie să ne mândrim, în timpul rugăciunii, cu stările noastre – pentru că pierdem totul. Omul este un cersetor care umblă după o bucată de pâine si apoi se mândreste că a obtinut-o în dar. Smerenia este comoara tuturor virtutilor. Ea ascunde toate virtutile si în final se ascunde si pe ea. Trebuie să evităm cu prudentă mândria în viata duhovnicească, mai ales atunci când ea vine ca slavă desartă. Slava desartă apare în toate virtutile noastre. Sfintii Părinti spun că slava desartă este asemenea cu un vânzător (trădător) care deschide în ascuns portile cetătii, pentru a fi jefuită de vrăjmasi. Nu contează câte virtuti sau câtă tărie avem. Slava desartă ne dă în mâinile diavolilor. Si de aceea Sfintii Părinti ne sfătuiesc ca să nu ne apucăm de vreo virtute care ne duce la slava desartă. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că cea mai bună apărare pentru atletul rugăciunii este să fie în starea de smerită cugetare, ca bucuria ce-i vine din rugăciune să nu-l ducă la mândrie.