III. Mijloace de înlesnire si sporire a rugăciunii

 

Despătimirea (curătirea inimii)

            Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a Duhului Sfânt, trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa „Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să spună rugăciunea.

            Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră, pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si veselindu-ne duhovniceste.

            Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului (post, priveghere, îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.), muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc), împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.

      După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în suflet.

Citirea Psaltirii, a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, a scrierilor Sfintilor Părinti ajută mult mintea să se adune si inima să se încălzească duhovniceste (de la darul Duhului Sfânt). După aceasta este mai usor si cu spor să se spună “Rugăciunea lui Iisus”.

Recomandăm crestinilor care vor să sporească în această sfântă lucrare să participe cât mai des si cât mai mult posibil la Sfintele Slujbe si binecuvântatele munci în mănăstirile care au părinti sporiti în Rugăciunea lui Iisus. Amintim aici numai câteva din mănăstirile canonice cu posibilităti mai mari de cazare:

Pentru bărbati: Frăsinei, Lainici, Antim, Neamt, Sihăstria Neamt, Secu, Sihla, Petru Vodă, Bistrita (Neamt), Rarău, Sihăstria Rarău, Cetătuia, Pojorâta, Putna, Cocos, Brâncoveanu, etc.

Pentru femei: Agapia, Văratic, Dragomirna, Căldărusani, Pasărea, Techirghiol, etc.

Cei care pornesc de unii singuri într-o nevointă rapidă a “Rugăciunii lui Iisus”, fără celelalte fapte bune crestine, curătitoare de păcate si fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, vor avea mari ispite de la trup, de la oameni păcătosi si de la diavoli si în cele mai multe cazuri, ne spun Sfintii Părinti, vor fi biruiti. Însă pe primele trepte ale “Rugăciunii lui Iisus” (rugăciunea orală, rugăciunea mintii si rugăciunea mintii din inimă), poate urca orice crestin ostenitor si iubitor de Hristos.

Sfintii Părinti recomandă “Calea Împărătească”, ca fiind calea cea mai sigură pentru desăvârsirea crestină. Progresul încet dar sigur, pe măsura curătirii inimii cu harul dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine si în celelalte fapte bune crestine (inclusiv „Rugăciunea lui Iisus”), duc după o perioadă mai lungă de timp, dar cu lupte duhovnicesti si ispite mai mici, la despătimire.

Cel care ajunge la o măsură înaltă a rugăciunii află pace în trupul si inima sa, fată de gândurile rusinoase, si duce o viată linistită, ca si cum ar fi fără de trup, asemenea celui care se împărtăseste cu vrednicie cu Prea Curatele Taine si care petrece în acea zi în pace si-n liniste, cugetând si avându-L în fata ochilor mintii numai pe Hristos si care nu vrea să mai stie nimic de lume, deoarece este stăpânit de Dragostea Dumnezeiască din care a gustat sufletul său. Cei care îndrăznesc si lucrează acest fel de rugăciune fără să aibă nici o pregătire si fără să ceară sfatul unui părinte duhovnicesc, se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăsească nespovediti si fără vrednicie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, se aseamănă cu cei care îndrăznesc să vină la nunta lui Hristos fără haine de nuntă (Mt.22, 11-13), fără haina Duhului Sfânt. Sfânta Împărtăsanie îi luminează, îi răcoreste si îi sfinteste pe cei care se împărtăsesc cu vrednicie, iar pe cei care se împărtăsesc cu nevrednicie – îi arde, îi întunecă si îi dă mortii. Rugăciunea inimii, celor care postesc, se înfrânează si se smeresc, le dă pace sufletească si trupească si îi întăreste în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânati si mândri, le orbeste mintea si inima. Si dacă devin astfel fără măsură la cuget, adică limitati la mintea lor, orbi la inimă si întunecati la suflet, li se pare răul bine si amarul dulce. Unii ca acestia nu mai vor să ceară sfatul de la altcineva. Deoarece satana care s-a sălăsluit în ei, din pricina înăltării mintii, îi învată cele ce sunt ale sale. Si pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza mândriei lor. Pentru că acestia, în loc să culeagă rod copt si strugure dulce din rugăciunea lor, ei vor culege rod necopt – prin necunoasterea lor, si aguridă – pentru înăltarea părerii de sine.

Când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică în noi, ratiunea este îndemnată să-l înteleagă pe Dumnezeu. Dar unirea mintii cu inima poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Prin har, prin pocăintă si prin împlinirea poruncilor dumnezeiesti sub înrâurirea harului, mintea găseste inima si se unesc amândouă. Dar, cel care nu lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii cu inima zdrobită, nu poate ajunge la măsuri înalte, duhovnicesti. Si de îndată ce vede o fată frumoasă sau alt lucru scump si frumos pe pământ, inima lui este cuprinsă de această plăcere si este robit si se prinde de lucrul acela gândul lui, precum se prinde pestele în undită. Si aleargă la acea plăcere păcătoasă, precum aleargă câinele la borâtura sa, căutând să mănânce pe săturate, precum se spune: „Si dorea să-si umple pântecele său cu roscovele din care mâncau porcii”. A cărui parte să nu o avem, cu harul si cu iubirea de oameni ai Domnului nostru Iisus Hristos. A lui fie slava si puterea, în vecii vecilor. Amin !

Curătirea mintii si a inimii prin gânduri, înclinatii si fapte bune

            Nu ajunge numai rugăciunea pentru curătirea mintii noastre. Nu ne foloseste la nimic dacă ne rugăm, postim si priveghem zile întregi, iar mintea noastră este plină de gânduri rele fată de aproapele. Din minte, gândurile rele se pogoară în inimă si-l fac pe om fiară. Deoarece “din inimă ies toate relele” (Matei 15, 19) si “din prisosul inimii vorbeste gura” (Luca 6, 45). Dumnezeu însă vrea să avem “inima curată”.  Dar inima noastră este curată atunci când nu îngăduim să treacă prin mintea noastră gânduri rele fată de semenul nostru.

            - O rugăciune spusă cu inima murdară, va murdări si rugăciunea, căci gândul prea murdar învinge gândul rugăciunii.

            - Dacă punem vin bun peste vin otetit, tot vinul se strică.

            - Dacă punem mir peste ulei stricat, se strică tot mirul.

            Nu ajunge să ne recunoastem starea cea rea în care am ajuns, ci trebuie să lucrăm pentru curătirea noastră. Dacă nu primim gânduri viclene si noi însine nu gândim rău, ci pentru orice ni se spune, orice vedem, punem gândul cel bun, mintea si inima noastră se vor curăti. Si desi nu ne vom elibera de gândurile noastre, vor exista si gânduri rele, însă nu se vor lipi de mintea noastră curată.

            Prin cuvântul “gând” în limbaj ascetic se întelege fie un gând simplu ce trece prin minte, fie o miscare a sufletului spre bine ori spre rău, fie o înclinatie bună sau rea, la care s-a ajus prin împreună lucrarea mintii, a constiintei, a simtirii si vointei.

            Deoarece gândim înainte de a face ceva, pentru ca lucrarea fiecărui credincios să fie bună, trebuie ca dintru început să fim cu atentie, să cercetăm gândurile, în asa fel ca să cultivăm gândurile cele bune si să eliminăm pe cele rele. Atunci când crestinul cultivă numai gânduri bune si îsi întăreste o stare bună, patimile încetează să mai actioneze. Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, iar gândul evlavios si harul lui Dumnezeu ne ajută ca să nu fim robiti de ele. Gândurile bune nu atât dezrădăcinează patimile, cât le războieste, putând chiar să le răpună.

            Atunci când cineva tine, fie si pentru putin timp, un gând rău asupra cuiva, orice lucru ar face (milostenie, post, priveghere, rugăciune, etc.) va fi însotit de duhul răutătii sale. De aceea să ne străduim după putere, să plantăm gânduri si înclinatii sufletesti bune, mai înainte ca diavolul să planteze în noi gândurile lui rele, pentru ca inima noastră să fie locas al Duhului Sfânt, ca rugăciunea noastră să fie însotită de mireasmă duhovnicească. Un gând bun si curat are mai mare putere decât orice nevointă, pentru că gândurile bune paralizează gândurile rele si diavolesti înainte de atac.

            Prin gândurile rele, de judecare si nedreptate asupra aproapelui, împiedicăm venirea harului dumnezeiesc si lăsăm pe diavol să lucreze liber asupra noastră. Însă gândurile curate pe care le cultivăm în inima noastră, căutând ca să vedem părtile bune ale aproapelui, au mai mare putere decât toată nevointa pe care am face-o si ne ajută mai eficient. Fiecare crestin trebuie să ajungă să le vadă pe toate curate. Astfel, va ajunge într-o stare în care le vede pe toate cu ochii duhovnicesti si nu cu ochii trupesti si le va justifica  în sensul cel bun.

            Trebuie să luăm aminte ca să nu primim gândurile viclene ale diavolului, ca astfel să întinăm locasul Duhului Sfânt, care se află în inima noastră (1 Corinteni 6, 19 si 3, 6) si să ne întunecăm. Duhul Sfânt, când va găsi inima noastră curată, va veni si se va sălăslui în ea, pentru că iubeste curătia si bunătatea si de aceea este reprezentat de un porumbel.

            Cel ce are sănătate duhovnicească va preschimba si răul în bine. Omul duhovnicesc vede răul dar în acelasi timp vede binele si distinge  că răul este de la diavol si vine dinafară. Cu ochii sufletului îsi vede greselile lui că sunt mari (bârna din ochi), iar greselile celorlalti le vede mici (paiul din ochi) si în acest fel se smereste si primeste mult har.

            Uneori gândurile viclene sunt de la diavoli, iar alteori însusi omul gândeste în mod viclean. Si de multe ori diavolul creează anumite situatii pentru ca oamenii să-si facă gânduri rele. Omul cel rău, care are gânduri rele, tot timpul este mâhnit si întristat si totdeauna mâhneste si întristează pe aproapele său cu această negreală din sufletul său. Un astfel de om trebuie să înteleagă că are nevoie de curătie, ca să-i vină limpezimea duhovnicească, curătia mintii si a inimii lui si ca rugăciunea lui să fie primită de Dumnezeu.

            Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Pentru că oamenii judecă lucrurile potrivit cu continutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au un continut duhovnicesc, trag concluzii gresite si îl nedreptătesc pe aproapele lor. Să ne aducem aminte de cei doi tâlhari răstigniti împreună cu Hristos. Amândoi îl vedeau pe Mântuitorul Iisus Hristos răstignit pe cruce, vedeau pământul cutremurându-se, cerul întunecându-se, dar după gândurile pe care le-au avut, unul s-a mântuit, iar celălalt s-a osândit. Însă trebuie să stim că gândurile bune trebuiesc cultivate mai ales în familie, în scoală si în societate.

            Trebuie să te ostenesti pe tine însuti, să te cercetezi, iar atunci când vrăjmasul îti aduce gânduri rele, să le alungi prin rugăciune si împotrivire si să le înlocuiesti  cu gândurile cele bune. Când te vei nevoi asa, se va cultiva dispozitia ta bună si înclinatiile tale vor deveni bune. Iar Dumnezeu văzând dispozitia ta bună, se va milostivi si te va ajuta. Si astfel gândurile rele nu vor mai avea loc în tine, vor pleca în mod firesc si vei avea numai gânduri bune. Vei dobândi astfel obisnuinta spre bine, va veni bunătatea în inima ta si astfel vei sălăslui pe Hristos înlăuntrul tău. Însă lucrul acesta nu se face rapid, ci este trebuintă de timp si de nevointă continuă pentru ca sufletul să ia cununa biruintei. Atunci războiul gândurilor (rele) va înceta pentru totdeauna, pentru că războaiele gândurilor sunt izbucniri ale dezordinii noastre lăuntrice pe care le exploatează diavolii.

            Trebuie să te străduiesti să iubesti chiar dacă n-ai iubire. Faptele bune întăresc gândul bun. Făcând mereu binele ajungem să si gândim numai binele. Despre un sfânt părinte s-a spus că atât de mult a făcut binele, încât nu mai stia ce este răul!

Ritmul respiratiei

            Sfântul Nichifor recomandă ca după concentrarea mintii, aceasta să fie introdusă în inimă odată cu inspiratia aerului care intră în plămâni. La început, pentru a avea un mijloc (suport) de a introduce mintea în inimă, Sfântul Ioan Scărarul ne spune ca să se lipească rugăciunea de respiratia noastră.

            Aceasta se realizează în doi timpi: când inspirăm, să urmărim cu mintea coborârea aerului în plămâni si să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar când expirăm aerul să spunem: „miluieste-mă pe mine, păcătosul !”. Acest lucru se face pentru a permite mintii să se fixeze pe rugăciune si să se întoarcă în inimă.

Respiratia oferă însă o înlesnire doar din punct de vedere psihologic nu si spiritual. Aceasta deoarece unirea mintii si a inimii poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Primim har numai prin pocăintă si prin împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Atunci când mintea va intra în cămara inimii si se va întâlni haric cu Mântuitorul Iisus Hristos, va simti o bucurie duhovnicească deosebită, asemenea omului care a plecat de la casa Tatălui Ceresc, în tara păcatelor, si acum s-a întors din nou acasă.

            Când mintea se află în inimă nu mai are nevoie să se ajute de respiratie, dar ea nu trebuie să lâncezească, ci să spună neîncetat rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul !”. În acest fel, mintea nu mai este distrasă si rămâne invulnerabilă la diferitele ispite si în fiecare zi îi creste dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele.

 

Pocăinta (încălzirea inimii). „Pulsul” inimii

            Lupta este necesară pentru dobândirea darurilor „Rugăciunii lui Iisus”: „Împărătia lui Dumnezeu se ia cu străduintă si cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Cea mai mare luptă a crestinului, pentru a dobândi rugăciunea, este să-si adune mintea, să o despartă de lucrurile dimprejurul ei, de obiecte si de întâmplări, de gândurile rele si de gândurile bune. Pentru că mintea, când se desparte de Dumnezeu, îsi pierde sursa de viată si devine moartă duhovniceste, precum este pestele ce a fost scos din apă.

Mintea noastră este asemenea „fiului risipitor” din Sfânta Evanghelie, care vrând să plece din casa părintească, îsi ia partea de avere cu el (dorinta si vointa), pe care o risipeste în desfrâu. Astfel, mintea noastră risipitoare are si ea nevoie să se întoarcă „în sine”, de la distrugerea păcătoasă a ei, ca să simtă dulceata si fericirea duhovnicească si să învie din moartea păcatelor. Sfintii Părinti ne învată: „Pentru a-ti aduna mintea, trebuie mai întâi să-ti încălzesti inima, gândindu-te la starea ta lăuntrică, la păcatele săvârsite si la Judecata Înfricosătoare a lui Dumnezeu”. Fiul risipitor a făcut un efort urias, pentru a-si obliga vointa să dorească întoarcerea la Dumnezeu Tatăl. Si noi trebuie să facem la fel, cu „Rugăciunea lui Iisus”, ca să devenim constienti de păcătosenia noastră. Să ne simtim ca în ceasul Înfricosatei Judecăti, unde Dumnezeu ne va judeca pentru toate păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta, pentru păcatele pe care le-au făcut altii din cauza noastră, pentru faptele bune, crestine, pe care nu le-am făcut, pentru faptele bune, crestine, pe care nu le-au făcut altii, din cauza noastră. Trebuie să devenim constienti de necesitatea curătirii de patimi. Nu trebuie doar să-ti doresti să-i vindeci pe ceilalti, ci să crezi în acelasi timp, cu putere, că si tu – asemenea lor – esti plin de patimi, ba chiar mai rău, pentru că fiecare patimă este un iad.

            Cu aceste simtăminte, să strigăm si să plângem după mila lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Trebuie să stăruim si să chibzuim asupra acestui gând, ferindu-ne în acelasi timp de orice imaginatie. Astfel, mintea noastră va coborî în inimă prin pocăintă, ajutată fiind de darul Duhului Sfânt. Iar lacrimile duhovnicesti vor izvorî din ochii nostri si vom spune rugăciunea fără tulburare. Când rostim „Rugăciunea lui Iisus” cu atentia mintii fixată pe organul fiziologic al inimii, ne întoarcem înlăuntrul nostru, în adâncul inimii, despărtindu-ne astfel de lumea exterioară. Când mintea intră în inimă, ea trebuie să se lupte ca să stea cât mai mult timp acolo. La început, mintea hoinară se simte stingheră si strâmtorată în spatiul inimii. Dar, odată obisnuită cu acest lucru, nu-i mai place să iasă afară, pentru că acolo în inimă se află Împărătia lui Dumnezeu.

            Pentru a ne încălzi inima în timp ce ne rugăm, trebuie deci să ne gândim la păcătosenia noastră. Sfintii Părinti recomandă ca la început să ne  concentrăm mai mult pe cuvintele „miluieste-mă pe mine, păcătosul”, cuvântul „păcătos” trebuind spus mai apăsat, pentru a-l simti mai bine. Trebuie să mărim si să păstrăm această căldură a inimii si să ne folosim de acest mare dar dumnezeiesc. Căldura inimii va ajuta mintea să fie fixată pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, să coboare în inimă si să rămână acolo.

Rugăciunea lui Iisus lipită de “pulsul” inimii.

O alternativă la „ritmul respiratiei” este „pulsul inimii”. În acest caz, nu coborâm mintea în inimă, lipită (odată cu rugăciunea) de aerul respirat, ci ne fixăm privirea pe locul inimii.  Locul duhovnicesc al inimii (care nu coincide cu inima de carne) se află la bărbati la două degete orizontale deasupra sânului stâng, iar haric se simte ca un cui de foc si o durere în locul duhovnicesc al inimii. Sfintii Părinti nu recomandă localizarea fizică a locului inimii cu mâna, pentru că pot apare simtiri ce conduc la înselare. Această metodă are 7 timpi (rugăciunea se rosteste rar, în 7 timpi, fiind accentuat fiecare cuvânt): 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase, 4. Fiul lui Dumnezeu, 5. miluieste-mă, 6. pe mine, 7. păcătosul.

Nu este vorba de bătăile inimii (pulsul sângelui), ci de bătăile cuvântului la poarta inimii, de trăirea afectivă, în inimă, a fiecărui cuvânt al rugăciunii. Astfel, bătând la usa inimii, spunând accentuat si cu pocăintă fiecare cuvânt al “Rugăciunii lui Iisus”, deprindem inima să se deschidă să conlucreze cu mintea, până simtim că inima se încălzeste haric si că devine inimă de carne, nu inimă de piatră.

Cu timpul, această trăire (simtire) si bucurie a rugăciunii, o vom avea si când vom citi si alte rugăciuni, realizând acum calitatea rugăciunii. Când mintea se coboară în inimă, mintea zice cuvintele rugăciunii cu întelegere, inima cu simtire afectivă, iar vointa cu sârguintă, astfel realizând calitatea rugăciunii.

De semnalat este si faptul că “ritmul” inimii, spre deosebire de cel al respiratiei, îsi are continuitate în toate treptele rugăciunii.

1.       În faza începătoare – ca antrenare, deprindere.

2.       În realizarea rugăciunii multiple (de cerere, de multumire sau de laudă). Rugăciunea lui Iisus este doar o rugăciune de cerere, dar cea mai eficace rugăciune pentru pocăintă.

3.       În treapta înaltă – harisma rugăciunii („rugăciunea inimii” de sine miscătoare), care lucrează în “ritmul” inimii (ca un ticăit de ceas), ca un suspin al inimii miscate de Duhul Sfânt care îsi găseste sălas într-o inimă curătită de zgura păcatului.

4.       Rugăciunea cea mai înaltă, de unire cu Dumnezeu, este fără cuvinte, dar cu afectiunea si căldura duhovnicească a inimii, precum copilul care este alipit la sânul maicii sale, se simte odihnit si fericit, fără să spună cuvinte.

Această practică a rugăciunii lui Iisus se recomandă fiecărui crestin care vrea să-si mântuiască sufletul său. Nimeni să nu zică: “Nu încep, pentru că eu nu voi putea realiza sută la sută”. Dumnezeu te va primi si vei avea bucurii si trăiri duhovnicesti si cu saizeci la sută, si chiar cu treizeci la sută (exemplu Pilda Talantului, Pilda Semănătorului, Pilda cu lucrătorii viei).

            Când un om din lume îsi aminteste de supărarea pe care i-a făcut-o altcineva si stăruie asupra acestui gând, simte ca o „muscătură” în inimă si începe să plângă imediat. Acelasi lucru se va întâmpla si cu cel care se gândeste că l-a supărat pe Mântuitorul Iisus Hristos si s-a îndepărtat prin păcate de Darul Duhului Sfânt. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Si când inima este străpunsă de pocăintă, iar nu de o fortă exterioară, doare mai mult decât orice rană făcută de trup (de aceea nu se recomandă metode si tehnici care duc la o suferintă fizică a inimii si a trupului; acestea nu numai că nu au nici un rezultat duhovnicesc - din cauza lipsei de pocăintă a inimii, dar pot pricinui si îmbolnăvirea psihică si fizică). Această rană păstrează continuu mintea în Dumnezeu si cel ce este rănit astfel, nu poate să doarmă nici noaptea, simtindu-se de parcă ar fi pe cărbuni aprinsi. De aceea el poate să rostească „Rugăciunea lui Iisus” cu inima străpunsă timp de un sfert de ceas, iar apoi sufletul său aprins de darul Duhului Sfânt îsi va aminti de Mântuitorul Iisus Hristos, ziua si noaptea. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Crestinul poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, si poate simti lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” înlăuntrul său multe zile.

            Este absolut necesar să ne recunoastem nevrednicia noastră, pentru ca „Rugăciunea lui Iisus” să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea în rugăciune depinde de sporirea cunostintei păcătoseniei noastre. Fără această cunostintă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea trebuie împletită cu plângerea păcatelor noastre.

            Sfintii Părinti învată că ridicarea noastră spre Rai este împletită cu coborârea mintii înlăuntrul nostru. Cu cât coborâm mintea mai adânc în inima noastră, cu atât descoperim necurătia din tainitele inimii noastre. Prin pocăintă, Împărătia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii noastre si o transformă în Paradis. Doar prin pocăintă suntem călăuziti spre vederea Împărătiei lui Dumnezeu. Îndemnul: „Pocăiti-vă că s-a apropiat Împărătia Cerurilor” (Matei 3, 2) – este întotdeauna actual.

            Dacă însă, crestinul ajunge la deznădejde, când se gândeste la păcatele sale, înseamnă că diavolul i-a strecurat în minte ideea de păcătosenie spre a-l arunca în deznădejde.

            Gândeste-te că sufletul tău stă la Înfricosata Judecată în fata Dreptului Judecător. Si de va fi găsit vrednic, va fi luat de îngeri si va fi dus în Împărătia cea vesnică a lui Dumnezeu, de unde „au fugit durerea, întristarea si suspinarea” (Isaia 35, 10).    Iar de a vietuit în păcate, aude glasul de tunet al lui Dumnezeu zicându-i: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl ajung pe el chinurile iadului, tartarul, scrâsnirea dintilor, viermele cel neadormit al constiintei, putoarea păcatelor, întunericul cel vesnic, vederea chipurilor înfricosătoare ale dracilor, deznădejdea cea vesnică si focul cel vesnic si imaterial al iadului, unde se va munci în vecii vecilor. Unde va fi atunci fala lumii acesteia? Unde Slava desartă? Unde desfătarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde bogătia? Unde rudeniile? Unde mama? Unde părintii? Cine dintre acestia va mai putea să-l scoată pe cel care arde în focul cel vesnic al iadului?

            Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre rugăciune: „Pentru ca rugăciunea să fie roditoare, ea trebuie să se facă cu mintea adunată si cu inima străpunsă de sentimentul pocăintei”. Rugăciunea trebuie făcută cu mintea adunată, cu râvna sufletului pocăit si cu vointa încordată. Aceasta este rugăciunea care urcă la Ceruri. Să ne însufletim astfel constiinta, să ne muncim sufletul cu gândul la păcatele făcute, dar nu pentru a-l scârbi si deznădăjdui, ci pentru a-l umple de râvnă si pentru a-l îndemna la priveghere si rugăciune. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea si nepăsarea, precum chinul si suferinta care adună mintea împrăstiată la cele din jur si o face să se întoarcă în inimă. Cel ce se roagă astfel, află mare bucurie si pace în sufletul său.

            Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul atunci capătă îndrăzneală în rugăciune, când este convins „că este mai rău decât toată zidirea”. Sfintii Părinti leagă rugăciunea de chinul sufletului si de adunarea mintii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în ea însăsi din tulburarea ei, astfel încât să se poată naste rugăciunea, din prea plinul pocăintei inimii.

Plânsul si lacrimile

            Sfintii Părinti spun că plânsul este de două feluri: un plâns este fără lacrimi si altul cu lacrimi.

            Plânsul fără lacrimi este întristarea cea după Dumnezeu. Aceasta, după Sfântul Apostol Pavel: „lucrează pocăinta fără părere de rău spre mântuire” (II Cor.7, 10). Dacă păcatul naste întristare, trebuie să stim că scârba, cea după Dumnezeu pentru păcat, mistuie păcatul. Dacă această întristare se face din inimă, cu pocăintă, înaintea lui Dumnezeu, ea mistuie păcatele (Sfântul Ioan Gură de Aur). Plânsul fără lacrimi este venirea în sine a fiului risipitor (Luca 15, 17), iar acest plâns îl pot avea toti oamenii.

Plânsul cu lacrimi este „îmbrătisarea Părintelui Ceresc fată de cei ce se întorc la pocăintă” spune Sfântul Grigorie Palama. Acest plâns cu lacrimi este un dar al lui Dumnezeu, care se dă unora din mila Lui si pe care nu toti pot să-l aibă.

            Asadar, trebuie să stim că suspinele din inimă si mâhnirea mintii pentru păcatele săvârsite alcătuiesc plânsul fără lacrimi. Acest fel de plâns, la multi si de multe ori, s-a făcut înainte-mergător spre plânsul cel de-al doilea, care vine cu izvorul lacrimilor, celor spre pocăintă.

            Despre fericitul plâns cu lacrimi pentru păcate, Sfântul Ioan Scăraul zice: „Lacrimile cele de după Botez, mai mare lucrare au decât însusi Botezul. Căci Sfântul Botez face curătire si iertarea păcatelor ce s-au făcut mai înainte de Botez, iar izvorul lacrimilor celor de după Botez le curăteste si pe cele cu care ne-am întâlnit după Botez”.

            Este de trebuintă să arătăm si de câte feluri sunt lacrimile. Aceasta pentru a întelege că nu orice lacrimă este spre folosul mântuirii sufletelor noastre:

1) -   Mai întâi, sunt lacrimile care se nasc din dragostea pentru Dumnezeu, care îngrasă si veselesc fata omului (Scara, Cuv.7, 7, Pateric, cap.6 f.99 verso).

2) -   Al doilea fel sunt lacrimile cele din frica de Dumnezeu. Acestea usucă pe om (Idem).

3) -   Al treilea fel, sunt lacrimile care se nasc din pomenirea mortii (Scara 7, 36).

4) -   Al patrulea fel de lacrimi sunt cele care se nasc din pomenirea muncilor Iadului (Pateric, Cap.7,9 f.99, C.2, pentru umilintă, f.85).

5) -   Al cincilea fel de lacrimi sunt cele care îi vin omului din cugetarea la păcatele sale (Scara, cuv.7, 42).

6) -   Al saselea fel de lacrimi sunt cele care-i vin omului din întristare si din inima îndurerată (Scara, cuv.7, 65).

7) -   Al saptelea fel de lacrimi sunt cele care vin de la Dumnezeu si lacrimi care vin din nevointa omului (Scara, cuv.7, 25).

        Aceste lacrimi, amintite până aici, sunt lacrimi bune, care aduc omului curătire de păcate si mângâiere de la Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Scripturi care zice: „Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).

8) -   În afara acestor feluri de lacrimi, mai sunt lacrimile cele mijlocii, care nici nu folosesc si nici nu osândesc pe om. Asa sunt lacrimile firesti, cu care plâng părintii pe copii sau copiii după părinti, sau prietenul după prieten sau cineva după rudenia sa.

        În sfârsit, a treia categorie de lacrimi este cea a lacrimilor viclene, rele si vătămătoare pentru suflet, cum sunt:

9) -   Lacrimile cele din trufie (Scara, cuv.7, 44).

10)-  Lacrimi care se nasc din mânie (Scara, cuv.7, 26-29).

11)-  Lacrimi născute din scârbe si necazuri (Scara, cuv.7, 13).

12)-  Lacrimi venite din pizmă si zavistie - Când cineva plânge din necaz sau că nu se poate răzbuna pe altii care i-au făcut rău sau vreo pagubă (Scara, cuv.7, 26).

13)-  Lacrimi care vin de la duhul dezmierdării si al curviei (Scara cuv.15, 42-43).

14)-  Lacrimi care vin de la diavolul slavei desarte (Scara 7, 23).

15)-  Lacrimile pe care le aduce diavolul îmbuibării pântecelui. Aceste vin, de obicei, când cineva este sătul si beat. Despre aceste lacrimi zice Sfântul Ioan Scăraul: „Să pândim de multe ori si vom afla, făcându-se în noi, un lucru amar si de râs chiar dracilor; căci săturându-ne ne umilim si postind ne învârtosăm. Aici scopul dracilor este ca să ne înselăm cu lacrimile cele neadevărate (Scara cuv.7, f.62-63).

            Este bine să cunoastem că sunt lacrimi care vin omului din gândire si cugetare si lacrimi care se fac fără de cugetare. Prin acestea deosebindu-se cele cuvântătoare de cele necuvântătoare. Lacrimile cele fără de cugetare le au si dobitoacele, căci si ele plâng unele după altele, dar fără să gândească.

            Deci, se cade nouă ca să căutăm lacrimile cele bune, cu frică de Dumnezeu, iar lacrimile cele vătămătoare să le lepădăm.

            Astfel, cunoscându-ti greseala, cere iertare de la Dumnezeu si începe a te ruga pentru binele celor care te-au necăjit si lasă toată răzbunarea la Judecata si Dreptatea lui Dumnezeu.

            Lacrimile cele bune le poate păzi omul, dacă se va păzi de vorba multă, de glume, de râs, de mânie, de griji prea multe, de pomenirea răului făcut lui de altii, de mâncare prea multă, de somn peste măsură, de betie si de altele de acest fel (Pateric Egiptean, Cap.4, 9; Scara cuv.7, 9; 12, 4).

            Iar dumnezeiescul părinte Efrem Sirul zice: „Fratii mei cei iubiti, să plângem în rugăciunea noastră cât mai avem vreme, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de plânsul cel nesfârsit, de focul gheenei si de scrâsnirea dintilor (Cuvânt din Proloage, dec.p.20).

Ascultarea

            Fără un părinte duhovnicesc, nimeni nu poate înainta si nici nu poate duce o viată curată. De aceea, ucenicul trebuie să caute un duhovnic sporit în „Rugăciunea lui Iisus”, de care să asculte si să fie binecuvântat. Duhovnicul îl va ajuta pe ucenic, atât cu cuvântul, cât si tainic, îl va împărtăsi cu darurile rugăciunii.

            După cum în viata lumească experientele se împărtăsesc din generatie în generatie, la fel se întâmplă si în viata duhovnicească. Duhovnicul fiind detinătorul darului „Rugăciunii lui Iisus”, îl va împărtăsi ucenicului său, pe măsura cresterii sale duhovnicesti.

            Ne facem ascultători, nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a face să dispară răul sălăsluit în noi, pentru a ne elibera de vointa proprie si pentru ca Hristos să se nască duhovniceste în inima noastră. Ne facem ascultători pentru a ne putea naste duhovniceste.

            Ascultarea este necesară si datorită primejdiei de a cădea în păcate. Avva Dorotei spune: „Nu sunt mai ticălosi, nici mai lesne porniti spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povătuiască pe calea mântuirii. Crestinul care nu este povătuit de duhovnic, pe calea mântuirii, cade usor în cursele vrăjmasului”.

            La început, el are râvnă spre post si priveghere, spre isihasm si alte fapte bune crestine. Apoi, putin câte putin, potolindu-se acea râvnă si neavând pe cineva care să-l sfătuiască si să-i aprindă râvna, pe neobservate se stinge râvna si cade în trândăvie si se face rob vrăjmasilor săi, care-si bat joc de dânsul, după cum le este voia. Sfintii Părinti spun că: „De vei vedea pe cel tânăr urcându-se la Ceruri, după voia sa, trage-l de picior în jos, căci altfel îl va lua în stăpânire diavolii”.

            Si în lume, crestinii pot să ajungă la măsuri înalte, duhovnicesti, si să se umple de Lumina Dumnezeiască, dar trebuie să se roage mai mult.

            Cel care a căzut în păcate mari nu mai poate să se roage, pentru că a îndepărtat de la el Harul Duhului Sfânt. Însă, pentru întoarcerea sa, trebuie să citească Scrierile Sfintilor Părinti si cărti duhovnicesti, prin care Duhul Sfânt îi va lumina mintea.

            Cel care s-a lepădat de lume si a venit la mănăstire, unde ascultă si întreabă pe părintele său duhovnicesc, sporeste mult mai usor duhovniceste, pentru că:

1) -       În primul rând, nu lasă frâu liber imaginatiei si gândirii pentru a găsi rezolvări lucrărilor pe care le face. În acest fel, îsi curăteste mintea nu numai de gândurile cele rele si complexe, ci chiar si de cele simple, adunând-o astfel mai mult spre „Rugăciunea lui Iisus”.

2) -       În al doilea rând, se învată să întrebe si să asculte. Iar a întreba pe părintele duhovnicesc, înseamnă a te mântui. Unde există ascultare, acolo există smerenie, care este izvorul ascultării. Astfel, duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde si nu poate aduce înfricosare sufletului nostru.

            În timpul urcusului duhovnicesc, în această sfântă lucrare, ascultarea este absolut necesară.

            Trebuie să începem să ne rugăm cu binecuvântarea unui părinte sporit duhovniceste. Părintele este cel care ne călăuzeste, cel care stabileste programul vietii noastre duhovnicesti si canonul. El ne ajută să mergem pe calea împărătească a mântuirii.

            Părintele duhovnicesc ne arată voia cea Sfântă a Lui Dumnezeu. Crestinii care vor să sporească în „Rugăciunea lui Iisus”, trebuie să meargă cât mai des la mănăstiri (să participe la slujbele de zi si de noapte, să se spovedească si, dacă pot să stea mai mult timp, să participe si la muncile binecuvântate). Aici vor primi mari binecuvântări ceresti si îsi vor vedea mai mult ca oriunde patimile si neputintele în lumina Harului Dumnezeiesc.

Tăria Credintei si Ascultarea de staret si duhovnic.

Sfintii Părinti spun că războiul curătirii de patimi (nevointa) este, de obicei, la fel de sălbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare plăcere, omul trebuie să plătească la fel de multă durere. Există o legătură strânsă între plăcere si durere în viata ascetică a părintilor. Plăcerea a adus si căderea si durerea. Si tocmai această durere este cea care restaurează pe om si-l vindecă. De asemenea, Sfintii Părinti ne spun că durata despătimirii este, de obicei, la fel de lungă cu perioada cât am păcătuit.

Astfel, omul suferă mult. El plăteste pentru fiecare gând rău si plăcere, măsura proportională de suferinte, astfel încât să se creeze un echilibru. Întâmplări petrecute cu multi ani în urmă si pentru care am simtit plăcere, fiind uitate între timp, apar acum cu toată tăria si mărimea lor. Se poate ajunge chiar la dezgust si la deznădejde. Necredinta si marile probleme de credintă, precum dumnezeirea lui Hristos si curătia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si a Sfintilor îl frământă acum pe ascet. De multe ori, aceste gânduri vin în timpul rugăciunii, fără ca luptătorul să vrea sau să stie acest lucru. Alteori, vine  gândul trândăviei sau gândul persistent să lase locul acela si să plece de la Bătrânul său cu ideea că altcineva este mai bun ca el.

De multe ori, o ură sălbatică (de la diavol) creste împotriva Staretului său. Există cazuri când discipolul vine la staretul său si îi spune, cu lacrimi si cu suspine: «Nu pot să explic aceasta, dar îti voi spune în lacrimi si cu suspine: „Nu vreau să te mai văd. Cu cât te văd mai mult, cu atât o răzvrătire groaznică mă cuprinde”». De multe ori vine si somnul, ca să întrerupă rugăciunea. Darul Duhului Sfânt, care lucrează prin duhovnicul nostru, îl face pe diavol să ne lupte cu gânduri de hulă asupra duhovnicului.

Pentru a rezista la astfel de ispite, trebuie să ai multă răbdare, îndurare si curaj. Atletul rugăciunii nu trebuie să se lase clătinat. Trebuie să opună imaginatiei invocarea numelui lui Iisus si să fie concentrat la cuvintele rugăciunii. Nu trebuie să se gândească la nimic în timpul rugăciunii, nici la lucruri bune, nici la lucruri rele. Când simte durere în inimă, trebuie să aibă siguranta că a început tratamentul. Prin durere, este creat un om nou, se naste la o viată nouă în Hristos. Si trebuie să dispretuim gândurile de hulă. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt inspirate de diavoli. Ele nu sunt ale noastre. După cum ne spune Mântuitorul nostru: „Nu poti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24). Adică mintea noastră nu poate face două lucruri deodată. Nu poate să fie îndulcită de nectarul preadulce al „Rugăciunii lui Iisus”, pe de o parte, iar pe de altă parte, în timp ce se roagă să aibă gânduri de hulă. Ultimul este atacul diavolilor. Dispretul este atunci necesar, si mărturisirea la Duhovnic. Atunci, aceste gânduri dispar imediat, împreună cu diavolul care le-a semănat.

Mai mult, la fel se întâmplă si cu gândurile persistente. Un gând ce persistă mai ales în vremea rugăciunii, trebuie mărturisit. Astfel, sarpele (diavolul) care se ascunde sub el, dispare imediat, ca sarpele când ridicăm piatra.

Atletul rugăciunii trebuie să-si vadă Staretul în chipul lui Hristos. Si prin putere Staretului si prin rugăciunile sale, este eliberat din sclavia Egiptului si este salvat de tirania lui faraon, care sunt patimile. Ucenicul nu trebuie să vadă neputintele Staretului, pe care diavolul le exagerează. Ci el trebuie să vadă dragostea fată de Dumnezeu, fată de aproapele său si trăsăturile lui bune. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această atitudine: „Dacă vietuiesti într-o mănăstire, nu trebuie să vrei niciodată să fii împotriva Părintelui tău duhovnicesc, care te-a tuns, chiar dacă îl vezi pe el săvârsind adulter sau îmbătându-se, sau crezi că treburile mănăstirii sunt prost conduse. Chiar dacă esti bătut de el, ocărât si înduri multe chinuri”. Nu sedea cu cei care-l vorbesc de rău sau cu cei care cugetă răutăti împotriva lui. Suferă până la sfârsit, fără să cercetezi greselile lui. Adună în inima ta numai lucrurile bune si străduieste-te să vezi numai lucruri bune despre el. Să-ti amintesti numai despre acestea. Dă vina numai pe tine. Pentru că dacă se judecă duhovnicul, se pierde ascultarea si smerenia si odată cu aceasta este pierdută însăsi mântuirea.

Mijlocirea Maicii Domnului

           

La Sfântul Botez, diavolul este scos din profunzimea inimii omului si crestinul primeste Harul Duhului Sfânt si pe Mântuitorul Iisus Hristos în inima sa (Galateni 3, 27), devenind astfel fiu al lui Dumnezeu după har (Ioan 3, 1). Crestinii au un Tată sus în Cer – Dumnezeu Tatăl – si o Mamă pe pământ – Maica Domnului. Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu, preaiubiti, iar mama lor duhovnicească este Maica Domnului.

            Pentru că rugăciunile noastre nevrednice, pline de pofte si de păcate, nu pot să ajungă la Dumnezeu, care este Sfintenia Absolută, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a încredintat-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să fie mijlocitoarea noastră la Cer.

            Maica Domnului este Mireasa Dumnezeiască a lui Dumnezeu Tatăl, Maica Dumnezeiască a lui Dumnezeu Fiul, Biserica vie a Duhului Sfânt, Împărăteasa Cerului si a pământului, având locasul cel mai apropiat de Prea Sfânta Treime. Maica Domnului este mai cinstită decât ceata a opta îngerească, ceata heruvimilor si mai mărită fără de asemănare decât ceata a noua îngerească – ceata serafimilor, fiind cea mai sfântă fiintă, deoarece Dumnezeu S-a întrupat din ea, a luat Trup din trupul ei si Sânge din sângele ei.

            Maica Domnului este asa de unită mistic cu Fiul ei – Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, încât există o singură lucrare a Fiului lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Lucrarea cea Dumnezeiască si necreată a Fiului lui Dumnezeu îi uneste pe amândoi, neasemănat mai mult decât leagă lucrarea sufletului, mădularele trupului. Sfântul Teofan al Niceii spune că: „Activitătile Fiului lui Dumnezeu sunt mai unite cu Maica Lui, decât inima ei – cu ea însăsi” Deci, lucrarea Maicii Domnului, în viata Bisericii Ortodoxe, este lucrarea Dumnezeiască a lui Hristos.

            În virtutea acestei uniri mistice si binecuvântări, rugăciunile cele mântuitoare ale credinciosilor ajung la Dumnezeu prin Sfinti, prin Sfintii Îngeri si prin Maica Domnului, iar darurile Dumnezeiesti vin de la Dumnezeu, prin Maica Domnului, prin Sfintii Îngeri, prin Sfintele moaste si Sfintele Icoane.

            Numai prin Maica Domnului se comunică darurile Dumnezeiesti Îngerilor, Sfintilor si credinciosilor din Biserica Ortodoxă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este calea mântuirii, a unirii mistice a credinciosilor cu Domnul nostru Iisus Hristos.

            Când vrem să ne rugăm cu „Rugăciunea lui Iisus”, este bine să stăm într-o cameră lipsită de stimuli externi (zgomote, lumină etc.)

            Înainte de a începe să ne rugăm, trebuie să ne smerim mintea noastră mândră si să ne încălzim inima, cugetând la multimea fărădelegilor noastre săvârsite cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Apoi să ne gândim la păcatele pe care le-au făcut altii din cauza noastră, la faptele bune crestine pe care nu le-am făcut si la faptele bune crestine pe care nu le-au făcut altii din cauza noastră, la chemarea de sfinti, pe care o avem (Romani 8, 14). Iar dacă vom muri în această clipă, unde vom merge, având în vedere multimea păcatelor noastre?

            Smerindu-ne astfel mintea noastră mândră, să ne concentrăm atentia în inima noastră, în locul în care s-a încălzit inima noastră si inspirând aerul, să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Retinând apoi aerul, să zicem tainic: „pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Apoi, expirând aerul să zicem: „miluieste-mă pe mine păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, vom avea mijlocitoare a rugăciunilor noastre pe Maica Domnului.

            Pentru a ajuta mintea să se roage, putem să folosim metanii tip brătară, cu 33 de noduri. Retinerea aerului, în timpul rugăciunii, trebuie să se facă astfel încât să nu apară ameteală sau oboseală.

            Spunând astfel „Rugăciunea lui Iisus”, mintea noastră se va reîntoarce în inimă, unde mireasa – sufletul nostru, se va întâlni cu Mirele – Mântuitorul Iisus Hristos, care se află în inima noastră de la Sfântul Botez.

Mijlocirea Duhului Sfânt.

Venirea si plecarea harului

Venirea harului

            Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc si slăbiciunile si lipsurile. Ei mai stiu, din experientă, ura lui Satan asupra oamenilor, dar si dragostea lui Hristos pentru făptura Sa omenească. Dragostea lui Dumnezeu pentru om este cea mai puternică armă în acest război cu diavolii. Domnul Iisus Hristos vine blând în suflet si potrivit măsurii în care El se apropie, dăruieste har si bucurie. După fiecare bătălie vine har nespus si de neînteles si vine si bucurie, pace si liniste.

            Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”. Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.

            Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.

După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru. La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

            Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii, Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.

            Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Plecarea harului

            Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou. Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce se întâmplă acest lucru ?

            Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.

            Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”

            Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.

            După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.

            După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu.

Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

            Sfintii Părinti spun că, prin dragostea Sa, Dumnezeu preschimbă mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică, imediat ce crestinul se mândreste, cade. După cădere, el se pocăieste, primind harul divin si devine astfel mai smerit. În acest fel el se curătă putin câte putin, chiar si de păcatul satanic al mândriei. Astfel putem repeta, pe bună dreptate, că diavolul se autodistruge.